Join the new world

(articol participant la Concursul special pentru Unităţi Militare)



Din întuneric se aude un ţârâit prelung.
Apoi linişte, şi-mi văd în continuare de pajiştile însorite, de cerul adânc cu câteva scame albe cum era lâna bunicii... Dar brusc, din nou acel ţârâit agasant care nu mă lasă-n pace...eiii, Bună-dimineaţa soare!
O nouă zi începe, oprind în sfârşit orologiul insistent care-şi face datoria monotonă.

Rapid mă băiesc, beau două căni cu lapte şi cozonac (în cinstea Sărbătorilor ce vor veni) până sunt energizat la maxim, mă spăl pe dinţi şi echiparea. Armele mi le-am pregătit de cuseară (cu ajutorul prietenului meu, Generalu’ – în curând voi trebui să-i schimb porecla în Mareşalu’), verific încă o dată dacă sunt bine lustruite şi aşezate cuminţi în rastel, şi mă duc la muncă.

Firma prietenului meu Casi, la care lucrez demult, merge binişor şi eu contribui zilnic la bunăstarea ei şi a mea implicit. Apoi rapid, fug în spatele grădinii, la locul meu preferat, unde zilnic îmi ascut abilitaţile şi tehnicile de luptă, pentru a deveni cât mai repede un vrednic susţinător al idealurilor ţării mele, cu rezultate vizibile prin defrişarea hoardelor cotropitoare.

După ce m-am încălzit suficient pentru toată ziua, îmi iau drept bonus un măr roş-aprins, pe care-l savurez din mers şi plec la câmpul meu să-mi strâng recolta care nu încetează să mă uimească, trec pe la moară şi pe la cuptorul meu preferat şi-mi pregătesc rezervele de pită aburindă care mă vor ajuta şi azi să lupt cu succes. Nu uit să trec şi pe la mina de la colţul străzii, unde scot câteva uncii bune de fier curat, bun pentru armele cu care-mi apăr pieptul când lupta-i mai aprigă.

Astfel, terminându-mi treaba, ies la drumul mare, şi ce-mi văd ochii: Sandor-baci iar a uitat la ce foloseşte coasa şi spumegând amarnic vine val-vârtej spre pământul lăsat de bunicii bunicilor noştri să-l uzurpeze fără alt motiv decât ca să se de-a mare iarăşi pe la cei de-ai lui Sârbu’ sau ai Leşilor, că e el stăpân pe pământul nost şi bea din pălinca noastră.

Dar nici eu nu-s prost – o dată fluierai prelung şi din codrul verde ieşiră Haiducii, fraţi de-ai mei de peste tot, cu tricoloru-n suflet, unul mai mândru ca altul, drepţi ca brazii, cu armele în coburii agăţaţi de şeile celor mai buni armăsari din tot regatul.

Şi se porni o bătălie cum numai bătrânii daci ar mai fi putut povesti, şi de nu ştiu câte ori se răsturnă vijelia când pentru hunii nesătui, când pentru vitejii mei. Şi pân’ la urmă i-am fugărit, că prea luptam cu dragoste de ţară, şi faptele de eroism imediat apărură pe firmamentul din vatra satului cu numele celor mai bravi dintre noi înroşite de sângele vărsat, gravate pe vecie în memoria tuturor.

Seara, adunându-ne de pe drumuri, ne întâlnim pe la o crâşmă să povestim ce năzbâtii am mai făcut pe câmpul de luptă, mai frunzărim ceva fiţuici locale sau, dacă vrem chiar cele de departe, şi ne mirăm ce s-a mai scumpit una-alta, ce s-au mai schimbat prin lume şi cum să facem să mergem mai departe cu voioşie şi ceva succes.

Târziu în noapte, plecăm ostoiţi spre casele noastre, ne salutăm din prag şi ne urăm de toate-bune şi să ne vedem din nou în zori de zi.



Post Scriptum: O dragă prietenă mi-a adus aminte de un articol superb al unui Haiduc drag nouă.
Sper să vă placă - "Chemarea codrului"



Mentalist Bucovinean