în tren și apoi

Day 5,974, 13:59 • Published in Romania Romania • by IntoOblivion

Liselotte Steiner reușise să adoarmă, în sfârșit. Purtând paltonul cel bun dar încălțată doar în pantofi, se cuibărise fără rușine lângă domnul ce vindea ziare la colț. Văzând-o cu ochii umflați de plâns și degetele încrețite de la șters lacrimi, domnul între două vârste o cuprinse cu brațul și o lăsă să doarmă.

Din celălalt capăt îi privea, stoarsă și ea de puteri, Milena. Cu evantaiul privirii cuprinse toate colțurile vagonului, distingând prin întuneric trupuri contorsionate, prăbușite printre paie, valize și legături moi.

Mamele tăcuseră numai pentru că tăcuseră copiii. Acestora trebuie să le spui unde merg ca să se liniștească, așa că femeile trimiteau copiii fiecare altundeva: la țară, la bunici, în tabără, la o librărie îndepărtată, în America, într-o pădure. Asta zi, după zi, după zi. Dar și kilometru după kilometru. Cei din vagon care nu erau părinți trebuiau să îndure această povară suplimentară, de a asista la neîncetata amăgire a copiilor. Desi, în somn, și ei plecau.

Spre deosebire de ceilalți, Milena avea numai un geamantan mic, dar destul de greu. Împachetase un schimb de haine, două rochii, ciorapi și câteva obiecte de igienă personală. În rest, în buzunarele laterale și deasupra, erau numai scrisori. La fel de bine, putea să nu fi luat nimic în afară de ele, pentru că în vagon de schimbat haine nu putea fi vorba și de spălat, nici atât.

Trenul șerpuia prin gheață, fără încetare, și singurele strigăte pe care le auziseră veneau din vagoanele vecine. Milena trase valiza mai aproape de ea și luă scrisoarea ce era deasupra. Cu două degete întredeschise plicul și văzând primele cuvinte scrise cu cerneală albastră (Meine Liebste, tut mir Leid dass ich nicht so oft schreibe, aber der Fruhling) știu exact când și de unde fusese expediată. Cele patru pagini scrise mărunt erau acum grele și reci. Ea le desfăcu și le așeză cu blândețe peste fața cenușie a bărbatului ce murise de dimineață chiar lângă ușa. Milena apasă ușor foile, să învelească chipul, ca și cum l-ar fi îngropat în cuvinte.

Înainte să închidă geamantanul și să îl pună la loc, se uită câte mai avea. Parte din ele erau deja lipite de piele, și le îndesase pe sub haine ca să nu înghețe. Una de-a ei, netrimisă, era chiar peste piept dar ea nu putea vedea cum marginea cu Lieber Franz îi ieșea, în dreptul sânului drept, de sub pardesiu.

Cu altele aprinseseră un foc într-un răgaz dintre stații. Cineva își oferise cărțile și un baston. Cumva, unii bănuiau că nu vor mai avea nevoie de ele. Meine Liebe Milena, wie geht es dir? Ich vermisse dich so, bitte schreib mir – pe aceasta o răsucise și topise în ea un țurțure la care tânărul înalt cu ochelari ajungea și îl putuse smulge din streașină. Fiecare om din vagon îl încălzise pe rând și băuse cele câteva picături de apă albastră.

Trenul opri cam la două ore după ce trecuseră de Berlin. Ușa greoaie se dădu în lături și fură orbiți de lumină. Milena văzu cum scrisorile ei se ridicară într-un vârtej și se împrăștiau pe tot peronul, călcate de sutele de oameni ce coborau în învălmășeală din vagoane. Adulți, copii, soldați și câini laolaltă. I se păru că se apropia de ei un ofițer cu paginile scrise de Franz în mână dar, când ajunse lângă grămada de valize trântite pe jos, unele deja deschise și sparte, putu vedea că era documentul cu deportații așteptați în acea după-amiază.

-Steiner! țipă ofițerul.

Milena se întoarse și așteptă ca chipul atât de familiar al femeii să se ivească din mulțime. Liselotte apăru, palidă și nepieptănată, sprijinită de subraț de tânărul înalt cu ochelari, însă privirea expertă o evaluă într-o secundă și o împinse brutal în rândul din dreapta. Tânărul fu nevoit să îi dea drumul și ea se spriijinea acum de o femeie necunoscută.

-Jesenska!
-Aici.




(pentru Infatulus)