Join the new world

Disclaimer: Aceasta este o traducere a articolului publicat ieri de ziarul meu - Politics and Nations. Am decis să public o variantă în limba română datorită unor comentatori care și-au manifestat dorința în acest sens. Așadar, persoanele care au lecturat deja articolul de ieri, intitulat The EDEN Charter – A theoretical debate, pot să renunțe la citirea acestui text, care nu este decat o dublare a informației prezente în articolul anterior menționat. Îmi cer scuze pentru repetiție, sper să nu fie interpretată ca o spamare inutilă a presei. Vă mulțumesc pentru înțelegere.


Cine sunt și de ce scriu aceste rânduri?

Înainte de toate aș dori să vă urez bun venit, pentru că acesta este articolul meu de debut. Nu am simțit nevoia de a scrie un articol dedicat acestui eveniment așa că voi încerca să vă atrag atenția asupra câtorva aspecte referitoare la relația eRomâniei cu EDEN-ul, aspecte neglijate de publicistica și opinia publică românească.

Înainte de abordarea subiectului propriu-zis, vreau să îmi cer anticipat scuze în cazul în care, promisiunea din titlul acestui articol transcende capacitatea autorului de a o onora.

Cine are dreptate, EDEN-ul sau eRomânia?

În momentul în care scriu aceste rânduri s-au vărsat, metaforic vorbind, “râuri de cerneală”, pe tema relației eRomâniei cu EDEN-ul. Majoritatea a decis o abordare drastică a problemei, fapt ce s-a materializat în publicarea unui număr important de materiale denigratoare la adresa Alianței în presa românească și internațională. Mulți dintre cei care citesc aceste rânduri nu i-au iertat pe aliați, bombardându-i cu statistici și dovezi ale lealității românești față de alianță și membrii ei. Câțiva, simțind nevoia instaurării unui echilibru, temându-se de eventualele repercusiuni, au încercat să nuanțeze, erijându-se în avocații aliaților.

Am stat în cumpănă pentru o perioadă de timp, citind opiniile tuturor și reflectând asupra lor, și am decis să încerc o abordare diferită, pentru că opiniile celor două tabere basculează de la reacții profund emoționale la reacții realist-pragmatice.

Nimeni nu a propus, în schimb, o abordare instituțională a problemei, care ar devoala, cred eu, mai bine răspunsul la întrebarea: cine are dreptate, eRomânia sau EDEN? Raportarea evenimentelor la un set de sentimente personale, ne face să privim subiectiv chestiunea (am fost acuzat în articol, de un cititor american, că sunt părtinitor), de aceea e preferabil să ne stabilim un etalon neutru. Și ce poate fi mai neutru, mai echilibrat și mai relevant, decât textul Tratatului EDEN, tratat semnat și asumat de toți cei cu care astăzi avem disensiuni. Carta EDEN este cheia cooperării noastre cu aliații, de aceea suntem obligați să o cunoaștem și să o respectăm.

De ce este importantă Carta EDEN ?

O axiomă a gândirii juridice spune că: tot ce nu este interzis este permis. În consecință, orice tip de acțiune care intră sub incidența unui text cu valoare juridică, este interzis și orice dezbatere pe tema în cauză devine superfluă. Cine are dreptate? Cine a greșit? Cine are dreptul să...? N-ar fi trebuit ca...?

Carta EDEN este, în momentul în care vorbim, singurul cadru legal pe care membrii sunt obligați să îl respecte. Evident, nu există nicio metoda, de ordin practic, pentru a obliga respectarea tratatului, înafară de obligația morală a unui semnatar de a acționa așa cum a consimțit. Deci, textul tratatului este locul în care ne vom găsi dreptatea, în cazul în care ea există.

Ce spune Carta? Cui dă dreptate?

Una din problemele noastre, pe care o voi trata mai pe larg într-un articol viitor, este că Tratatul EDEN nu spune foarte multe, sau, mai corect spus, spune mai puține decât ar trebui. Totuși, printr-un efort de deducție, putem corobora mai multe informații care ne pot fi utile.

Așa cum spune și numele său, EDEN este, spre deosebire de rivalul său, o alianță defensivă. Rolul acestui tip de alianță este să asigure securitatea membrilor în fața unui pericol exterior. Ce este esențial de înțeles este că acest tip de tratat se concentrează pe apărare și nu pe atac și intră în atribuții doar când granițele unui membru au fost atacate. Ce stă la baza acestui tratat este nevoia de securitate a fiecărui semnatar, securitate ce nu poate fi obținută fără ajutorul celorlalți membrii. Practic, securitatea alianței nu este un concept filosofic abstract ci, mai degrabă, este suma securității tuturor membrilor ei.

În consecință, dacă securitatea unuia din membrii a fost atinsă, scopul alianței dispare și transformă acea organizație într-o formă fără fond.

A fost violată securitatea vreunui membru? Dacă da, are acel membru dreptul de a reacționa?

La prima întrebare putem răspunde ușor dacă privim textul tratatului. Acesta vorbește explicit despre securitatea membrilor ei în două paragrafe.

Prima mențiune o putem găsi în articolul V, care se referă la Protocoalele de Securitate. Carta întărește faptul că “Securitatea și integritatea Alianței și a membrilor săi are prioritate în fața securității statelor nemembre”. Deci, alianța este obligată să reacționeze într-un singur fel în cazul în care un membru are nevoie de asistență: trebuie să retalieze.

Cel de-al doilea principiu pe care îl voi invoca este pivotal pentru acest construct politic, și este cunoscută sub denumirea de “paradigma mușchetarilor”, al cărei corolar este:TOȚI PENTRU UNUL, unul pentru toți. În Carta EDEN acest principiu îl găsim în Articolul VII (Operațiuni Militare), punctul 3 (Apărare), acesta afirmând că “în cazul în care un membru este atacat de o națiune ostilă toți ceilalți membrii sunt obligați să ofere asistență militară și economică”. După cum puteți lesne observa, frazeologia este destul de alambicată și nu fixează un cuantum minim obligatoriu de susținere pe care un aliat trebuie să îl ofere. În consecință, dimensiunea efectivă a susținerii este lăsată la latitudinea fiecărui aliat în parte.

Totuși, deși tratatul nu ne spune cât ajutor trebuie să primească un aliat aflat în pericol, spune că acel aliat trebuie ajutat imediat, fără alte considerații filosofice.

Concluzii:

1. Carta EDEN lasă loc echivocului în ceea ce înseamnă suportul ofensiv pe care membrii sunt obligați să și-l ofere reciproc, pentru că acest aspect nu face parte din ADN-ul Alianței. De aceea nu trebuie să fim frustrați de lipsa ajutorului din Marmara sau Sofia.

2. Suportul ofensiv al României către țări ca Spania și SUA, când acestea se aflau sub ofensiva Phoenix, nu este relevant în acest context. România a oferit ajutor din rațiuni strategice, pentru a nu oferi inamicului posibilitatea de a căpăta un avantaj insurmontabil ulterior. Este posibil ca românii care au luptat alături de americani sau spanioli în aceste lupte să fi căpătat o afinitate pentru aceștia și acum se simt trădați, dar nu e cazul să invocăm acele momente. Damage-ul nostru a fost esențial pentru oprirea inamicului, deci am făcut-o, în primul rând pentru noi.

3. eRomânia are dreptul moral și juridic să respingă argumentul “quid pro quo” al aliaților în dezbaterea Heilongjiang - eRomania. Carta EDEN nu face decât o distincție între teritorii: originare sau nu! Atât!

4. eRomânia are dreptul să pretindă încălcarea Tratatului de către aliați, în ziua 771, când Ungaria a atacat Crișana.

5. eRomânia nu ar trebui să considere, din perspectiva legală, acest caz ca fiind unul “sui generis”.

6. Fără o adeziune completă a tuturor membrilor EDEN la textul Cartei, tratatul devine caduc.