Join the new world

Vorbim, ne miscam, alergam grabiti sa cuprindem cât mai multe din activitatile pe care ni le-am propus sau care au aparut neplanificate. Prioritizam sarcini, scriem liste,adaugam, taiem, schimbam, sunam la telefon, la usi, la interfoane, aruncam repezit cuvinte si, într-un final, ajungem acasa frânti, uneori cu satisfactia unei zile lungi, dar reusite,alteori cu fruntea încretita de gânduri ce ne apasa cu greutatea unui mare esec sau a mai multor mici nereusite. Mâncam, vorbim, ne certam, dormim si o luam de la capat.

Daca, pentru un moment, ne-am detasa, am încerca sa iesim din acest cerc transformat în vortex de actiuni, gânduri, manifestari, trairi, idei si am privi la rece ce facem în viata de zi cu zi, oare am fi multumiti? Când mai sim?im ceva? Orice altceva înafara de presiunea prioritatilor de rezolvat, de presiunea calitatii lucrurilor facute sau cumparate, de furia sau nerabdarea din trafic? Când mai avem trairi si sentimente omenesti? V-ati întrebat macar odata în ultima luna ce culoare au frunzele din pomul crescut în spatele blocului?

Ati urmarit, macar odata, toamna aceasta, cum si-au pregatit ratele salbatice zborul de migratie? Sunt prin toate parcurile din tara, trebuie doar sa ai rabdarea sa le astepti. Dar, despre ce vorbim? Rabdare? Când am avut rabdare ultima data? Cât a trecut de la ultima trepidatie cu piciorul pe frâna de nemultumirea ca ”animalul” din fata tine traficul blocat?
În fuga noastra ajungem sa credem ca aruncând cuvinte grele nervii momentului se descarca, mintea se mai linisteste. Si daca gresim? Daca ne alimentam singuri cu o energie negativa ajungând de la un cuvânt greu la mai multe vorbe din ce în ce mai grele, iar de la vorbe grele,la o gândire rea despre care nici nu ne credeam în stare. Daca în felul acesta ne transformam în omul pe care de obicei îl evitam considerându-l rau doar pentru ca nu-l auzeam decât înjurând sau aruncând vorbe prea grele pentru sufletele noastre de demult? Pentru ce? A,da, pentru suflete. Aproape ca am ajuns sa uitam de suflet. Ne pacalim adesea spunându-ne:deseara voi citi, mâine dimineata îmi sun prietenii, la sfârsit de saptamâna, când trec pe la mama, am s-o pup pe frunte (cu drag, nu cum o fac de obicei din politetea gestului). Doar ca ramâne mereu pe mâine, iar mâine nu se termina niciodata si timpul trece, iar cu timpul uitam si de promisiunea mincinoasa pe care ne-am facut-o. Ne mai amintim când mergem la o înmormântare sau la capatâiul unui bolnav.

Uite asa are loc inversiunea valorilor. Daca la început, parintii te protejeaza fizic si afectiv (pentru a se asigura ca nu suferi accidente, ca nu plângi sau te-ntristezi), punând pret pe valoarea vie?ii si a echilibrului tau sufletesc, înaintând în vârsta si timp, aceste valori se estompeaza fiind înlocuite de altele mai palpabile, mai imediate, mai materiale.Devine valoros job-ul în sine, salariul, marca masinii, eticheta paltonului, firma producatoare a pantofului sport, numele clubului frecventat, valoarea (de eticheta) sociala a prietenilor.Si, coplesiti de atâtea valori uitam de valoarea vietii. Ce trista devine viata când, spre sfârsitul ei, toate aceste valori se transforma în simple obiecte care nu-si mai pot oferi bucurii, caci job-ul dispare prin pensionare, salariul nu mai exista, paltonul devine incomod pentru spatele slabit si micsorat de batrânete, pantoful sport de firma e imposibil de încaltat pe piciorul vlaguit, clubul… ha, ce gluma, locul acela agitat care nu-ti poate da decât dureri de cap (”ce-o fi fost în mintea noastra sa pierdem noptile pe-acolo?”), iar prietenii bine pozi?iona?i social s-au dovedit prea lipsiti de substanta sa ne ramâna prieteni dupa ce si-au pierdut interesul pentru beneficiul pe care li-l aduceam…

La batrânete nevoile materiale devin atât de mici! Pentru ce ai nevoie de o casa cu etaj, când dormi doar într-un patut , caci trupul ti s-a micsorat? La etaj n-ai mai urcat demult, treptele par asa de multe si obositoare… poate mâine…Pentru ce mi-a trebuit acest candelabru mare si greoi, cum îi voi schimba becurile arse?… ce buna e lampa de lânga pat… Dar mai apasatoare si mai greu de suportat decât neajunsurile fizice ale batrâneii este… singuratatea. În graba si vârtejul prioritatilor cotidiene, predominant materiale (plata facturii, achitarea ratei, achizitia înainte de scumpire a materialelor pentru casa, finalizarea lucrarii înainte de înghet , schimbul de ulei, schimbul de masina, schimbul locuintei, reamenajarea acesteia etc.) uitam sa comunicam cu cei dragi altfel sau altceva decât trebuie sa:faci / asculti / mergi / vii / suni. Iar timpul trece si-si ia taxa pentru toate omisiunile noastre.

Copiii cresc, parintii mor, fratii se îndeparteaza, prea ocupati cu propriile prioritati. La telefon vorbim mai rar si doar sub forma unui raport. Când ne vedem zâmbim din ce în ce mai impersonal si mai de complezenta. Ceva ne scapa în aceasta fuga prin ani si nu realizam ce. Oare nu e vorba despre valori? Acele valori atât de bine imprimate predecesorilor nostri, de care noi uitam înaintând în timp si vârsta într-o inertie imuna la ele numita adaptare la mediul social modern? Valori ca: binele, adevarul, armonia, comunicarea (chiar ?i doar prin salut)?Observam cum copiii devin independenti pâna la impersonali fata de parin tii lor, ramânând raportati la acestia în masura în care pot primi acel ajutor material care îi scoate din anumite dificultati, încurajati de uitarea imprimarii acestor valori la timpul potrivit. Ce mândri sunt parintii de independenta copiilor si cât de tristi devin când,prea batrâni sa mai poata schimba ceva, realizeaza indiferenta afectiva pe care se bazeaza aceasta independenta… Daca s-ar fi oprit, la timpul potrivit, sa le imprime valoarea de bine, de altruism, de adevar, sa construiasca frumos valori sufletesti si morale copiilor în care au cladit sperante, oare ar mai experimenta acum emotia si înfrigurarea asteptarii acelui telefon în care-si pun sperante ca vor auzi o vorba calda si nu întrebarea ”Poti sa-mi…?”

Multumesc…
Stima si Respect pentru Ion Ionescu
Stima si Respect pentru fiecare!