Join the new world

Nu ştiu la alţii cum e dar eu când văd militari în parada mă apucă o stare de fibrilaţie. Aliniaţi perfect, cu armele în mâna salutând cu onor în partea cu oficialităţi, mi se pare că privesc un dans irlandez al lui Flately.
Însă anul ăsta am fost dezamăgit.
Ca în orice urbe din România care se respectă şi anul ăsta primăria a organizat o semimanifestare de Ziua Naţională. Dacă în alţi ani cei 3000 de oameni prezenţi în centru oraşului, urmărind cu privirile hămesite că manifestările să se termine, mi se păreau prea puţini pentru pretenţiile unui oraş românesc în care plezneşte patriotismul, duduie chiar, acum am avut impresia că asist la o comemorare în mijlocul strazii.
Anul ăsta d-abia s-au strâns vreo 1000 de oameni, cu tot cu oficialităţi, cu tot cu cei 90 de militari ce au stat statui în faţa celor prezenţi, cu tot cu copii care au cântat câteva cântecele patriotice şi mai mult s-au scălâmbăit între ei, cu tot cu cei care nimeriseră din greşeală pe drumul spre piaţa mare, cu tot cu cei care veniseră în parc să-şi plimbe câinii şi copii.
Poate că un motiv serios al lipsei de personal era că anul ăsta, ca şi anul trecut dealtfel, a lipsit tradiţională fasole cu cârnaţi. Sau cu ciolan, depinde de gust.
În alţi ani, jumătate din cei prezenţi la manifestare, se mutau instantaneu la coadă la fasole. Şi nu erau puţini. Unii mai şmecheri nici nu aşteptau defilarea militară de la final şi furau startul, aşa că atunci când ajungeam la coadă era deja formată din vreo 300 de veterani asistaţi social.
Câţiva dintre vorbitori la microfon au încercat să insufle o stare de fals patriotism aducând în fata istoria şi lupta de clasa a celor care au realizat unirea. Vorbeau despre Rege şi despre Brătieni.
Dar era greu să-şi exprimi bucuria zile că nu erau decât vreo 5 steaguri, care le ţineau oficialităţile, de ziceai că s-au născut cu ele în mâini. Cele mici şi vioaie ce le fâlfăiau cei prezenţi lipseau cu desăvârşire. În zgârcenia lui primarul a uitat să înarmeze oamenii cu steguleţe. Aşa că fiecare fâlfâia ce putea. Cei bătrâni bastoanele, cei mici kendamele.
A fost plin de sfinţi. Când a prezentat soborul, vorbitorul la microfon i-a prezentat ca şi cum acum coborâseră din ceruri; sfântul sobor, sfanţii părinţi, sfântul Te-deum. M-am uitat pe cer să văd 3 stele în miezul zilei dar nu am văzut decât o dronă ce-i mai anima pe copii.
De unde atâta sfânt?! Unul din popi era de la mine din cartier, are sectorul în zona mea. Să-l fi văzut cum băgă banii în buzunar, mai repede ca un tonomat de cafea. Vine cu colindul la fiecare sărbătoare creştină, Paştele, Sf. Gheorghe, Rusaliile, Sf. Marie Mare, sf. Marie mică, sf. Andrei. E prezent la toate cu găleata şi busuioc. Lasă afiş la intrare în scara să-şi anunţe prezenţa ” Azi 24.12 vine preotul cu Crăciunul. Să nu care cumva să lipsiţi. Şi pregătiţi banii.” După ce udă prin casă şi te pune să pupi o poză, îşi termină colindul de 1 minut şi 11 secunde cu un frumos „God bless America”
Odată m-am enervat şi nu i-am dat nimic. A stat în hol şi se uită pe sus „Aveţi frumos aici. V-am sfinţit casa” „Mersi părinte” Voiam să deschid uşa să plece dar se pusese în dreptul ei şi nu puteam să fac nimic. „Sărbători fericite!” a mai încercat ceva. Noroc de nevastă-mea că a venit şi i-a întins nişte bani, că nu pleca până nu făceam împrumut la banca să-i dau de colind.
Din când în când fanfara, cel puţin aşa am înţeles, RAJA, adică Regia Autonomă Judeţeana de Apă, intona câteva acorduri ale unor cântece pe care doar cei bătrâni de tot le mai ştiau. Noroc că înainte de a cânta, unul din vorbitori a spus „Şi acum să ascultăm imnul României” Şi au început a zdrăngănii din instrumente.
Cel mai plin de patos, plin de elocventă-n mişcări şi cuvinte, cel mai cel dintre toţi a fost primarul. Primarul este un bărbat aşa cam la vârsta mea şi înalt. Atât de înalt ca atunci când i-a dat microfonul, ăla de-l ţinea a ridicat mâna sus de tot. Anul trecut a trebuit să se bage la alegeri că nu mai erau muşterii doritori de primărie după ce vechiul pretendent a fost săltat cu duba chiar din primărie.
După câteva minute de vorbit am crezut că o să ia o chitară şi să înceapă să cânte Stairway To Heaven. A lu’ Zed Leppellin. Ne-a invitat pe un ton mieros că o mierlă rănită, să lăsăm deoparte răutăţile şi să-l ajutăm să încropească un oraş staţiune, că el vrea să facă dar nu-l lăsa părinţii, că noi ar trebui să fin uniţi să prosperăm, că a făcut cu mare greutate câteva proiecte şi nimeni nu-l ajută. A zis să fim mai buni la suflet şi să aplaudăm. A primit câteva aplauze anemice. Ce înseamnă lipsa de fasole!
De fapt primarul de când a venit de anul trecut, a tăiat de pe lista orice moca. Se mai dădea la pensionari câte un pachet de Paşti, de sfânta Marie, de Crăciun. La fiecare început de an le dădea la copii de până-n clasa a patra câte un ghiozdan plin cu rechizite iar de Crăciun o pungă de dulciuri. Probabil că s-a gândit că prea mult dulce face rău la dantură. Unele pachete pentru cei nevoiaşi erau de la Uniunea Europeană, că scria pe ele, dar primarul vechi era şmecher, le punea într-o pungă cu sigla PSD-ului şi pe pungă mai scria „Prin grija neţărmurită a dragului nostru primar XXXX”
Asta de a venit acum, a tăiat tot. Până şi pachetele de la UE au dispărut. Nimic, nada, vax. Zgârcit sadea. De 1 mai se mai sărbătoarea în Tabără cu mici şi bere moca. Anul ăsta a redus la jumătate cantitatea de mici şi bere moca şi s-a îmbrâncit o grămadă de oameni pe ultimii mici care sfârâiau pe grătar, că unii s-au fript chiar cu jarul rămas crezând că bucăţelele nearse de lemn sunt mici. Şi le băgau în gură.
Anul ăsta am auzit pentru prima dată la discursul unui primar de Ziua Naţională, expresiile Facebook şi Whatsup. Am evoluat, ce până mea! În viitor manifestările vor fi online, pe Facebook, că s-asa afară-i frig şi înnourat. Singura lui circumstanţă atenuantă este că nu citit de pe vreun cartonaş ci a vorbit liber şi nestăvilit. Cu patos.
La final cei 90 de militari au defilat prin fata curioşilor şi oficialităţilor urmaţi de 3 maşini de poliţie. Apoi am înţeles că de fapt şi ele erau parte a defilării, că altfel credeam că au venit să salte pe cineva.
Când lumea s-a mai răsfirat stăteam pe treptele Casei de Cultură spre locul unde anul trecut se dădea fasole. Locul era pustiu şi rece.
Apoi i-am luat pe copii şi am plecat spre casă. Pe drum ne-am gândit să sărbătorim cum se cuvine ziua României şi intrat la un kebab.