O relatare despre insurgenţii din eTransilvania

Day 4,420, 08:54 Published in Romania Hungary by Hunkakaricum


Apai noi aici in eCrisana din zona de vest a eIranului o ducem bine... totul e minunat si chiar smochinele se fac o palinca de numa, numa... ca de restu nu ducem lipsa... ca toates faine in Erepublik si cel mai fain e ca Erepublikui fain...


„Aceşti oameni sunt valahi, coborâtori la origine din coloniştii romani care au fost aşezaţi în Dacia. Cei mai mulţi ţin de Biserica Grecească, iar populaţia ţării pe care o locuiesc este crezută să fie de 670.000 de suflete. Sunt de constituţie puternică, înalţi şi bine făcuţi; deşi sunt supuşi celui mai împovărător jug al guvernării feudale, ei nu îşi dezmint originea romană. Reduşi la cel mai abject statut de sclavi, nu li se îngăduia să se bucure de niciuni fel de drept de proprietate, fiind la mila stăpânilor lor, care nu puteau accepta că aceşti chinuiţi vasali ai lor ar putea gândi că ar avea nişte drepturi de revendicat.



Pentru a-l prinde pe Horea, nobilii au pus pe capul lui un premiu de 300 de galbeni. Pasurile de trecere în Ţara Românească şi Moldova erau riguros supravegheate, ca nu cumva capii revoluţiei să fugă acolo. Guvernul din Viena a intervenit şi la Constantinopol, pentru ca turcii să nu dea azil răsculaţilor ardeleni.

Prin trădare, la 27 decembrie 1784, Horea şi Cloşca au fost prinşi în pădurea Scoruşetului din Munţii Gilăului. În 30 ianuarie 1785 a căzut prizonier şi Crişan. Arestaţii au fost depuşi la Alba Iulia.




Horea şi Cloşca, doi dintre conducătorii Răscoalei iobagilor români din Transilvania, au fost prinşi pe 27 decembrie 1784. Asta, după ce căpeteniile armatei austriece au apelat la ajutorul ţăranilor români care cunoşteau labrintul Munţilor Gilăului.



„Horea şi Cloşca, silindu-se a nu se arăta în calea sa prin sate ca să-şi piardă urma, se întoarse în Albac: şi în munţi şi în desele păduri a vecinului sat Scărişoara numit, nu departe de Albac, aşa loc secret îşi căutară de ascuns, cât de locul acela, afară de două frăţii a Horii din din cele mai de aproape, nici un suflet de om nu a ştiut“, se arată în „Istoria Horii şi a poporului românesc din Munţii Apuseni ai Ardealului“, manuscris publicat în „Izvoarele răscoalei lui Horea. 1784-1785“.



Ascunzătoarea căpitanilor era în pădurea Scorucetului, de lângă satele Râul Mare şi Arada(azi, sate componente ale comunei Horea-n.r.)


Planul pentru prinderea lui Horea şi Cloşca a fost întocmit de brigadierul silvic Anton Meltzer din oraşul Abrud. Tot el a primit sarcina de a-i depista pe „fraţii de cruce ai lui Horea“. Pentru început, gornicul a propus ca o trupă de cătane(militari) austriece să staţioneze în satul natal al lui Horea, aflat la poalele munţilor în care se ascundeau căpitanii răsculaţilor. De punerea în practică a planului s-au ocupat ţărani români din comuna Râu Mare, consăteni ai lui Horea, care au ales calea trădării.



Oamenii aveau două calităţi importante: cunoşteau bine munţii şi întreg ţinutul şi puteau să se apropie cu mult curaj de Horea, ca prieteni. „Echipa de trădători“ a fost formată din fraţii Nutu de 50 de ani şi Ion de 32 de ani, împreună cu Gheorghe, Vasile şi Simion Matieş, cu Simion, Iacob şi Dumitru Neagu şi cu Ştefan Trif. Fiecare a primit câte un paşaport,ca să poată trece nestingheriţi de străjile militare şi promisiunea că vor încasa, la sfârşitul misiunii, 300 de galbeni şi vor scăpa de iobăgie(iobagii nu se bucurau de libertate personală, nici de dreptul de proprietate, şi trăiau ca muncitoi agricoli pe pămînturile stăpânilor n.r.)



Horea şi Cloşca au fost trădaţi şi de natură. În cea dea treia zi de căutări, 27 decembrie 1784, ţăranii plecaţi să-i caute s-au ghidat după urmele pe zăpada căzută de curând. Aşa au ajuns la Cristea Nicolae, straja lui Horea şi Cloşca, pe care l-au silit să mărturisească unde sunt ascunşi căpitanii. „Apropiindu-se de colibă, Horea îi primi ca pe prieteni. Îi întrebă dacă nu umblă cumva după vânat. Răspunseră că da şi că sunt siliţi să caute vânat pentru armată, dar nu pot găsi nimic şi sunt pe jumătate îngheţaţi. Atunci Horea îi pofti să sadă lângă foc.



Doi se aşezară lungă Horea, ceilalţi doi, lângă Cloşca. Acesta îi întrebă numaidecât ce noutăţi mai sunt în sate. Răspunseră că oamenii peste tot se plâng de mulţimea cea mare a soldaţilor (cătanelor, încât poporul trebuie să fugă. Ştefan Trif şi Nutu Matieş se aruncară amândoi, unul asupra lui Horea, celălalt asupra lui Cloşca, îi prinseră de gât, îi trântiră la pământ şi îi legară “, descrie scena prinderii istoricul Gheorghe Anghel. „În timp ce îi legau, Horea scoase o mână de hârtii din sân şi le aruncă în flăcări. Ţăranii ocupaţi fiind de legare, nu le-au putut salva.



De teamă să nu fie descoperiţi de oamenii lui Horea, căpitanii au fost ascunşi într-o stână de oi, ceva mai îndepărtată, de unde au anunţat trupa de soldaţi“, mai povesteşte istoricul citat. Horea şi Cloşca erau înarmaţi cu puşti şi lănci. Cloşca mai avea în plus şi o pereche de pistoale. „Alte lucruri la dânşii nu s-au aflat, nici cai, nici bani, nici scrisori, decât doar la Cloşca 6 florini. Probabil că toate lucrurile - bănuieşte vicecolonelul Kray - le-au ascuns pe la prietenii lor sau le-au îngropat în pădure sub zăpadă“, mai scrie istoricul citat.



Despre felul cum au fost prinşi Horia şi Cloşca, spre a putea fi daţi pe mâna judecătoriei, există un document, un proces-verbal, luat cu cei 8 oameni cari i-au prins, adevărat că la 20 de ani după prindere, în anul 1804, dar cei ascultaţi aşa au declarat, că-şi aduc bine aminte cum s-au întâmplat lucrurile şi aşa le spun, cum s-au întâmplat. Procesul acesta verbal s-a luat, la ordinul din 22 aprilie 1804 al comitelui su­prem Ştefan Haller din Aiud, din partea juraţilor asesori ai comitatului Alba Inferioară, Katonai Iosif şi Cseresnyés Ioan, care, în scopul acesta, s-au prezentat, în 30 aprilie 1804, în Abrud, unde au efectuat, apoi, ascultările şi au dres procesul-verbal.

Că aceşti opt nenorociţi, nu din îndemnul lor propriu au săvârşit actul de trădare, ci ademeniţi de promisiunile lui Meltzer, năimiţi şi plătiţi de acesta, au căzut în ispita de a comite această crimă de lesă naţională, că la prinderea lui Horia şi a lui Cloşca, miliţia Iui Kráj nu a avut absolut nici un rol decisiv, pentru că prinderea au săvârşit-o cei opt români, fără asistenţă militară. Miliţia s-a pre­zentat atunci când prinderea era isprăvită: când Horia şi Cloşca erau legaţi şi făcuţi inofensivi. Pe drum, când veneau toţi, de la munte, la vale, a apărut miliţia! Prin urmare sunt nemeritate laudele, pe care scriitorii maghiari le au adus baronului Kráj pentru „vitejia” arătată cu ocazia prinderii lui Horia şi a lui Cloşca.



Recompensarea trădătorilor lui Horea şi Cloşca s-a făcut în 5 februarie 1785, la Zlatna, într-o zi de târg. Cei şapte ţărani români care i-au prins pe căpitani au primit diplome de eliberare din iobăgie şi suma de 600 ducaţi, iar pădurarul care a pus la cale planul trădării s-a ales cu 100 ducaţi. Vestea prinderii lui Crişan a ajuns la urechile împăratului de la Viena abia în 7 februarie 1785. Ulterior, trădătorii celui de-al treilea cap al Răscoalei, au fost şi ei recompensaţi financiar.

Mult spatiu de depozitare a carni in Erepublik va doresc!

Day 4,420 eCrisana, eIran.