Join the new world

Am citit că ziua aceasta nu se află înaintea zilei de unu aprilie din întâmplare ci pentru a preîntâmpina o glumă proastă din partea aparatelor de care ne folosim.
Să mori tu.
Cum rămâne cu oamenii și câinii? Cu cărțile?
Cu copierea oamenilor e cel mai simplu, pentru că, deși ți se pare că îi memorezi pe ei (posturi, vorbe, mirosuri), te amintești pe tine. Undeva, în oglinda lor reflexia ta, aparent distorsionată (dar asta e fața ta), te privește cu cinism și buzele țuguiate. Ce mai vrei, mă, de la mine, nu îți ajunge timpul petrecut împreună după pojghița de gheață (referință suprapurtată (40 de săptămâni) spre After Applepicking a lui Frost}.
La picioarele tale șade tolănit un câine cu sprâncene, amintindu-și ultima plimbare pe dealuri și momentul în care ia-i desfăcut lesa, spunâdu-i du-te câine ești mai liber (asta nu e cum că dacă găsește pe altcineva mai bun decât tine se poate neîntoarce – el știe asta) și tu iî iei urma.
În sfârșit, ții în mâna o carte care își amintește perfect toate mâinile, palmele și mai ales, toate semnele de carte ce au despicat-o vreodată ca o perfuzie vitală, ajutând să își găsească propriul ritm.
Ce ar fi de salvat? Nimic.