Join the new world

Revoluţia din martie a pus în mişcare români-basarabeni din toate clasele sociale. în aprilie, aceştia au organizat adunări publice în fiecare parte a provinciei, pentru a-şi exprima insatisfacţia faţă de vechea orînduire. Obştile săteşti se aflau în fruntea mişcării de protest. Reprezentanţii acestora, întruniţi la 19 şi 20 aprilie, au cerut autonomia administrativă, culturală şi economică a Basarabiei şi convocarea unei adunări naţionale pentru adoptarea legislaţiei necesare. O adunare, mult mai numeroasă, reunind circa 10 000 de ofiţeri şi soldaţi români, organizată la Odessa, la 1 mai, a cerut şi autonomia politică a Basarabiei şi a anunţat în plus formarea unor unităţi separate ale armatei ruseşti — cohortele moldoveneşti — pentru a menţine ordinea publică. Un comitet ales de către adunare i-a cerut generalului Dmitri Şcerbacev, comandantul forţelor ruseşti de pe frontul românesc, să crească numărul unităţilor moldoveneşti şi să retragă toate trupele ruseşti din Basarabia. Cîteva zile mai tîrziu, la 2 şi 3 mai, un congres al clerului basarabean s-a reunit la Chişinău pentru a da glas unor preocupări naţionale similare. în afară de autonomia politică şi de înfiinţarea unui înalt Sfat, avînd puteri executive şi legislative, majoritatea a cerut un mitropolit român drept şef al bisericii basarabene. Aproape în acelaşi moment, reprezentanţii profesorilor români din Basarabia îşi ţineau propriul lor congres la Chişinău pentru a cere „românizarea" învăţămîntului şi înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin în manualele şcolare. Probabil că cea mai importantă dintre toate aceste adunări din aprilie şi din mai i-a adunat laolaltă pe conducătorii intelectualităţii liberale şi ai boierimii conservatoare. Lăsînd deoparte diferendele trecute, aceştia au fondat Partidul Naţional Moldovenesc, care a proclamat drept principalul său scop constituirea unei Basarabii româneşti autonome.în plus, faţă de aceste adunări urbane, formale, în mediul rural se desfăşurau puternice mişcări sociale. în aprilie, ţăranii au început să ocupe pămînturi aparţinînd marilor moşii şi să formeze comitete care să supravegheze împărţirea şi distribuirea unor asemenea pămînturi. în mediul rural s-au înregistrat serioase dezordini şi o prăbuşire a administraţiei.

În vara anului 1917, Basarabia era astfel în fierbere. Partidul Naţional şi diferite organizaţii profesionale şi economice româneşti din provincie se străduiau să dea coerenţă mişcării pentru autonomie şi să-şi apere cauza împotriva naţionaliştilor ucraineni, care cereau integrarea Basarabiei într-o Ucraină independentă, pe de o parte, şi, pe de altă parte, împotriva bolşevicilor, care au denunţat naţionalismul de orice fel şi încercau să cîştige provincia de partea revoluţiei proletare. Ofiţerii armatei moldoveneşti au preluat acţiunea în mîinile lor. La 29 iulie, cîţiva membri ai Comitetului Central Militar, care se formase în aprilie, au decis să convoace o adunare generală a provinciei, un sfat al ţării, în vederea elaborării unui plan pentru realizarea „autonomiei naţionale şi teritoriale" a Basarabiei. în pregătire, ei au ţinut un „congres militar" la Chişinău, la 5-9 noiembrie, în momentul în care bolşevicii puneau mîna pe putere la Petrograd. Cei aproape 900 de delegaţi, reprezentînd ofiţerii şi soldaţii români basarabeni din unităţi ale fostei armate ruse, au proclamat cu o majoritate covîrşitoare autonomia provinciei şi au hotărît să convoace Sfatul Ţării cît mai curînd posibil pentru a obţine ratificarea acţiunii lor. Datorită tulburării generale, alegerea delegaţilor a trebuit să se facă indirect, prin intermediul comitetelor de muncitori şi ţărani, al diferitelor corporaţii profesionale şi al organelor administrative locale. A rezultat o adunare de 138 membri, reprezentînd un larg spectru de interese economice şi sociale şi de grupuri etnice (70% erau români, iar restul erau ruşi, bulgari, germani şi evrei).



Sfatul Ţării s-a întrunit la 4 decembrie şi, de la bun început, majoritatea moldovenească a dominat lucrările. L-a ales drept preşedinte pe Ion Inculeţ, liberal şi naţionalist şi membru al unei vechi familii moldoveneşti, care fusese profesor la Universitatea din Petrograd cînd izbucnise revoluţia din martie. La 15 decembrie, după dezbateri îndelungate şi aprinse, Sfatul Ţării a proclamat „Republica Federativă Democratică Moldovenească" între Prut şi Nistru, alegînd pe Ion Inculeţ ca preşedinte şi un consiliu director compus din naţionalişti români cu rol de comitet executiv.Consiliul director a recunoscut precaritatea situaţiei sale şi, la 21 decembrie, a trimis o delegaţie la Iaşi pentru a cere guvernului român să-l sprijine în „restabilirea ordinii". Datorită situaţiei critice pe propriul său front de luptă, guvernul român a refuzat la început trimiterea de trupe. Situaţia noii republici de peste Prut devenea din ce în ce mai disperată şi, la 17 ianuarie 1918, forţele bolşevice au ocupat Chişinăul şi au dizolvat Sfatul Ţării. Românii ce făcuseră parte din acesta s-au întîlnit în secret în aceeaşi zi şi au hotârît să trimită un nou apel la Iaşi pentru obţinerea de ajutor. De această dată, guvernul român a răspuns prin trimiterea unei divizii de infanterie, care i-a alungat pe bolşevici din Chişinău, la 26 ianuarie, şi a readus Sfatul Ţării la putere. Cînd, la 6 februarie, Sfatul Ţării a declarat independenţa Republicii Moldoveneşti, majoritatea membrilor săi au considerat acest act doar un preludiu al unirii cu România.



Ideea unei iminente dobîndiri a Basarabiei n-a fost de natură să liniştească imediat guvernul român. Situaţia de acolo, în ciuda prezenţei trupelor româneşti, rămînea instabilă, întrucît diverse grupuri etnice şi sociale se străduiau să-şi îndeplinească ambiţiile ce intrau în conflict. Republica Moldovenească era ameninţată şi din partea Republicii Ucrainene, care fusese proclamată la 20 noiembrie 1917 şi care ridicase problema viitorului Basarabiei pe lîngă Puterile Centrale în martie 1918. Subliniind faptul că mari grupuri compacte de populaţie ucraineană locuiau în partea de nord şi de sud a provinciei şi că aceasta în întregimea ei era legată din punct de vedere economic de Odessa, ucrainenii au cerut să fie reprezentaţi la negocierile de pace între România şi Puterile Centrale şi să aibă un cuvînt de spus cu privire la orice schimbări ale graniţelor între Rusia şi România. Românii basarabeni s-au orientat bineînţeles către România, acolo unde sprijinul pentru unire era puternic, atît din partea liberalilor, cît şi a conservatorilor, inclusiv din partea lui Marghiloman şi a membrilor guvernului său. Astfel, atunci cînd Inculeţ şi primul său ministru, Daniil Ciugureanu, au sosit la Iaşi, la 20 martie, cu intenţia de a se îndrepta spre Bucureşti pentru a participa la negocierile de pace, Marghiloman le-a cerut să supună problema unirii mai întîi Sfatului Ţării. La 23 martie, Inculeţ şi Ciugureanu s-au reîntors la Chişinău, însoţiţi de Constantin Stere, care reprezenta guvernul român. Dezbaterile din Sfatul Ţării au fost animate, însă blocul românesc, care se pronunţa pentru unire şi forma majoritatea, a fost cel care şi-a impus punctul de vedere.


La 27 martie, Sfatul Ţării a aprobat rezoluţia cu privire la unire, în conformitate cu „dreptul istoric şi dreptul etnic şi cu principiul că popoarele trebuie să-şi hotărască propria lor soartă". Votul final a fost de 86 pentru, 3 împotrivă şi 36 abţineri, în special în rîndurile deputaţilor germani, bulgari şi ucraineni. Majoritatea românească a pus însă şi un număr de condiţii pentru realizarea unirii, care ar fi permis basarabenilor să păstreze autonomia provinciei. Cele mai importante erau prevederea potrivit căreia Basarabia va continua să aibă propriul său parlament (Sfatul Ţării), cu puterea de a aproba bugetele locale şi de a numi toate organele administraţiei locale, şi aceea că provincia va fi reprezentată proporţional cu populaţia ei în Parlamentul României. Sfatul Ţării a insistat, de asemenea, asupra realizării unor reforme politice şi sociale: alegerile din Basarabia, la toate nivelurile administraţiei, ca şi pentru Sfatul Ţării şi Parlamentul României, să se ţină pe baza votului universal; libertăţile civile, inclusiv libertatea cuvîntului, de asociere şi a presei, să fie garantate prin Constituţie; să fie respectate drepturile minorităţilor.15 Aceste cerinţe însemnau o respingere a sistemului politic ţarist şi a politicii culturale de rusificare, precum şi o hotărîre de aşezare a provinciei pe un curs nou, democratic, de dezvoltare. Ele reflectau, de asemenea, o anumită nemulţumire faţă de practicile politice din Regatul României. Noua relaţie cu România, aşa cum o vedeau românii-basarabeni, trebuia să fie bazată pe principii federaliste. Românii din provincie au procedat cu repeziciune la organizarea guvernării lor. La 3 aprilie, Sfatul Ţării l-a ales pe Stere drept preşedinte al său şi i-a desemnat pe Inculeţ şi Ciugureanu ca miniştri fară portofoliu în cabinetul Marghiloman. A ales, de asemenea, Consiliul de directori generali care urma să ducă la îndeplinire un cuprinzător program economic şi social ce preconiza restabilirea ordinii publice pe baza respectării legii şi a drepturilor cetăţenilor, reforma fiscală, reintegrarea eparhiei basarabene în Biserica Ortodoxă Română, „derusificarea" învăţămîntului, în conformitate cu spiritul şi istoria popoarelor din această provincie, precum şi sprijin deplin pentru agricultură, ca bază a economiei Basarabiei, pînă la îndeplinirea reformei agrare.
În concluzie, unirea Basarabiei cu România a venit într-un moment în care România se găsea pe fundul prăpastiei și a venit ca o forma de alinare dată fiind situația frontului la momentul acela. Realizată în contextul prăbușirii Imperiului Țarist și ca urmarea a simțământului apartenenței la același spațiu cultural,lingvistic și național, unirea Basarabiei cu România a reprezentat dincolo de context, indeplinirea unui ideal.



Dacă v-a plăcut, astept păreri și nu uitați să distribuiți mai departe, cinstind astfel memoria înaintașilor noștri. În articolul următor voi continua să scriu despre unirea fiecărei provincii în parte cu România