Join the new world

Numărul acesta al seriei dedicate Centenarului, este dedicat perioadei în care România a fost combatantă în Primul Război Mondial.



În ajunul celei mai importante campanii pe care o dusese din anii 1877—1878, armata română îşi dublase aproape rîndurile faţă de ceea ce fusese cu trei ani mai înainte. Efectivele sale crescuseră de la 10 600 ofiţeri, 460 000 soldaţi şi 150 000 cai în 1913 la 19 843 ofiţeri, 813 758 soldaţi şi 281 210 cai în 1916. Dar mobilizarea agravase vechile deficienţe sub raportul echipamentului şi aprovizionării. Industria românească putea satisface doar o mică parte a necesităţilor armatei. De exemplu, putea asigura zilnic doar două obuze pentru fiecare tun şi un singur cartuş pentru fiecare puşcă. Acum, pe cîmpul de luptă, aceste deficienţe se manifestau cu toate consecinţele lor inevitabile. Obiectivele iniţiale încredinţate armatei române erau ambiţioase şi, aşa cum au arătat evenimentele, nerealiste. Înaltul Comandament a căutat, la început, să cureţe Transilvania de forţele inamice şi apoi şi-a propus să înainteze pe valea Tisei şi pe valea Dunării pentru a lipsi armata austroungară de principalele surse de alimente. A pus la dispoziţia acestor operaţii trei pătrimi din forţele sale, adică în jur de 420 000 de oameni. În sud, staţiona o armată de 142 000 de oameni, pentru a apăra frontiera împotriva unui atac bulgaro-german şi pentru a asigura acoperire debarcării trupelor ruseşti în Dobrogea. O dată ce acestea din urmă s-au instalat pe poziţie, armatele române şi ruse urmau să pornească la ofensivă în nordestul Bulgariei şi să stabilească o linie defensivă permanentă, mergînd de la Rusciuc pînă la Vama. Prima fază a acestui mare plan a început în noaptea de 27/28 august, cînd trupele române au trecut frontiera în Transilvania. Întîlnind doar o slabă rezistenţă, ele au ocupat Braşovul la 30 august, şi la 2 septembrie au preluat sub control principalele trecători ale Carpaţilor. în următoarele cîteva zile, acestea au intrat în Făgăraş, Miercurea Ciuc şi Odorhei şi au avansat pînă în apropierea oraşelor Sibiu şi Sighişoara. Apoi, la 8 septembrie,înaltul Comandament a ordonat pe neaşteptate o oprire a ofensivei, în ciuda succeselor iniţiale, campania nu s-a desfăşurat cu suficientă vigoare,pentru a fructifica la maximum avantajul dat de lipsa de pregătire a inamicului. înaintarea medie zilnică fusese doar de doi sau trei km, un ritm care a permis armatelor germană şi austro-ungară să primească întăriri şi să se regrupeze pentru o contraofensivă.Principala raţiune a opririi ofensivei în Transilvania a fost alarmanta întorsătură a evenimentelor în sud. Armata bulgară, sprijinită de forţele germane, toate comandate de către feldmareşalul August von Mackensen, pornise la ofensivă la 31 august şi capturase Turtucaia la 6 septembrie, precum şi Silistra la 8 septembrie. Confruntat cu înaintarea constantă a inamicului, înaltul Comandament român a hotărît să întărească frontul din Dobrogea prin transferarea rezervelor din Transilvania.în Transilvania, armata română a rezistat pe toate fronturile între sfîrşitul lui septembrie şi sfîrşitul lui octombrie, o dată ce s-a retras spre linia Carpaţilor şi a stabilit poziţii defensive puternice în trecători.
Dar contraofensiva inamică a recucerit aproape întreg teritoriul pierdut în favoarea românilor în primele două săptămîni de campanie. Principalul obiectiv al lui Erich von Falkenhayn, care îşi asumase la 30 septembrie comanda armatelor germane şi austro-ungare din Transilvania, era acela de a forţa trecătorile Bran şi Predeal, la sud de Braşov, pentru o rapidă înaintare spre Bucureşti, ceea ce, sconta el, va despărţi armatele române din Moldova de acelea din Muntenia şi va obliga România să capituleze. Falkenhayn a reunit rapid o forţă nouă, mai puternică, pe rîul Jiu, compusă din patru divizii de infanterie şi două divizii de cavalerie, lansînd la 11 noiembrie o viguroasă ofensivă care s-a dovedit a fi începutul unei catastrofe militare pentru România. Întîmpinînd rezistenţa unei singure divizii române, germanii au realizat o pătrundere, cucerind oraşele Tîrgu Jiu şi Craiova la 17 noiembrie şi, respectiv, 21 noiembrie. Trupele române s-au retras către Olt, dar linia de apărare de aici nu a putut fi menţinută,din cauza superiorităţii inamice în efective şi sub raportul puterii de foc. Lupta decisivă a avut loc mai către est, pe Argeş şi pe Neajlov, între 30 noiembrie şi 3 decembrie. Înfrîngerea armatei române de aici a dus la o retragere generală către est, iar la 6 decembrie, trupele germane au intrat în Bucureşti.

Armata română a stabilit o serie de linii de apărare temporare mai spre est, pînă cînd frontul s-a stabilizat în sfîrşit la 10 ianuarie de-a lungul Dunării şi al Siretului în sudul Moldovei şi către nord, la vest de Siret. Guvernul s-a stabilit la Iași de unde avea să reorganizeze armata impreuna cu misiunea franceză și să organizeze contra-ofensiva ăn vara anului următor. Campania care începuse sub auspicii favorabile, cu aproximativ patru luni înainte, prin pătrunderea românească în Transilvania, se terminase astfel într-un mod dezastruos. Românii suferiseră pierderi grele în efective — circa 250 000 de soldaţi, morţi, răniţi sau luaţi prizonieri, adică aproape o treime din forţele mobilizate în august 1916 — şi în echipament, reprezentînd două treimi din armele din dotarea individuală, jumătatedin mitralierele armatei şi o pătrime din tunuri. Peste jumătate dinteritoriul ţării, în care se aflau cele mai importante regiuni agricole şi centre industriale, a fost ocupat de către inamic.


În iulie şi august 1917, ostilităţile s-au reluat pe frontul din Moldova. Armata română, sub comanda lui Averescu, a trecut la ofensivă la 22 iulie împotriva forţelor austro-ungare, lîngă Mărăşti. Atacul a fost gîndit ca o parte a unui efort general aliat, atît pe frontul de Vest, cît şi pe frontul de Est, cu scopul de a scoate Puterile Centrale din război. Obiectivul urmărit în Moldova era acela de a ţine blocate trupele germane şi austro-ungare şi de a împiedica afluirea lor către alte fronturi.Transferarea întăririlor ruse din Moldova spre nord şi prăbuşirea moralului şi a disciplinei în rîndurile multor unităţi ruseşti i-au convins pe comandanţii români că era nevoie de prudenţă. Cu toate acestea, operaţiunea de la Mărăşti l-a făcut pe mareşalul Mackensen, care comanda Armata 9 germană la sud, să amîne propria sa ofensivă şi să-şi focalizeze operaţiile asupra unui teren mai puţin favorabil, pentru a contracara ameninţarea pe care o reprezenta înaintarea română. Totul avea să stagneze. La sfîrşitul anului 1917, evenimentele revoluţionare din Rusia creaseră o situaţie instabilă de-a lungul liniei frontului şi ameninţau să distrugă stabilitatea politică şi socială din Moldova. Pacea de la Brest-Litovsk dintre Rusia şi Puterile Centrale, semnată la 3 martie 1918, care lipsise România de întreg sprijinul Rusiei şi care o despărţise efectiv de Vest, a cîntărit greu în hotărîrea de a semna pacea de la Buftea.

Confruntări decisive pe cîmpul de luptă au schimbat cu rapiditate sorţii României. Eşecul ofensivei germane din iulie 1918 pe Frontul de Vest şi înaintarea ulterioară constantă a Aliaţilor spre Germania, asociate cu o reuşită ofensivă italiană împotriva forţelor austro-ungare în Nordul Italiei au anunţat prăbuşirea Puterilor Centrale. în Balcani, o mişcare a Aliaţilor spre nord, care avea să înceapă la 15 septembrie, de la Salonic, a obligat Bulgaria şi Turcia să semneze un armistiţiu la 30 septembrie şi, respectiv, 30 octombrie. Aşa-numita Armată de la Dunăre, compusă din trei divizii aliate, puse sub comanda generalului Berthelot, care părăsise România cu statul său major în martie, după încheierea Păcii de la Buftea, era pregătită să treacă fluviul la Giurgiu. La 3 noiembrie, Austro-Ungaria a acceptat condiţiile Aliaţilor pentru o încetare a focului.
Regele Ferdinand a ordonat armatei reintrarea în război la 10 noiembrie şi în aceeaşi zi trupele aliate au trecut Dunărea la Giurgiu. Mobilizarea armatei s-a dovedit deosebit de dificilă, din cauza lipsei cailor şi a echipamentului, ca şi a dispersării ofiţerilor şi soldaţilor ce fuseseră demobilizaţi la începutul anului, dar la mijlocul lunii noiembrie o forţă de 90 000 de oameni era gata de acţiune. în acel moment, unităţile armatei române începuseră să înainteze în Muntenia, Dobrogea şi Transilvania. Începînd cu 10 şi 11 noiembrie, armata germană a procedat la retragerea din România ocupată, pentru ca, la 1 decembrie, ultimele detaşamente germane să treacă Munţii Carpaţi. În aceeaşi zi, Regele Ferdinand intra în Bucureşti în fruntea armatei sale. România era invingătoare, iar România Mare a luat fiinţă cu repeziciune. Basarabia se unise cu România încă din primăvara lui 1918 iar până la sfârșitul anului aveau să-i urmeze și celelalte provincii românești. Întrucît monarhia austro-ungară se dezintegrase, românii din Bucovina, la 28 noiembrie, şi apoi aceia din Transilvania, la 1 decembrie, s-au pronunţat pentru unirea cu „Ţara".Totul avea să fie recunoscut oficial mai apoi la Confernța de Pace de la Paris.



Dacă v-a plăcut, astept păreri și nu uitați să distribuiți mai departe, cinstind astfel memoria înaintașilor noștri. În articolul următor voi scrie despre unirea fiecărei provincii în parte cu România si recunoasterea internaționala la Conferința de Pace.