Picături
titillica
O zi oarecare, poate puţin mai aglomerată decât de obicei. Nevoit să ajung repede undeva mă urc în metrou, cu strângere de inimă. Întotdeauna mi-a fost teamă de mijloacele de transport în comun, le-am evitat cât de mult am putut. Mi-e frică pur şi simplu de oamenii din ele.
Aveam câteva staţii de mers, privirea imi zboară printre călători. Undeva în stânga mea o familie, mama-tata şi copilul cam la 10 ani. O familie cu dificultăţi financiare, se vedea cu ochiul liber din hainele pe care le purtau şi din comportament. În aglomeraţia aceea ei erau singuri, despărţiţi de restul prin ziduri de gheaţă. Copilul ţinea în mâini un ambalaj de plastic transparent, acum gol, probabil avusese o înghetată sau un suc. Câteva picături căzuseră pe tricoul alb. Era vesel, arunca ocheade în toate direcţiile, foşnind uşor. Tatăl se uită la el, se apleacă şi îi sopteşte ceva la ureche.
Mâinile incetează să mai mişte, ochii transmit acum nesiguranţă, nelinişte. Coboară încet pe tricou şi apoi rămân imobili; priveşte în gol. Rar poţi vedea atâta tristeţe. Mai ales la un copil. Nu puteam să-l mai urmăresc deşi încercam din răsputeri. Apoi m-a izbit imaginea părintelui: un domn slab, prost îmbracat, cu nişte pantofi mari de culoare maro. Cu ochi roşii, abia stăpânindu-se. Degetele îi tremurau însă, am văzut. În stânga , mama copilului, cu aceeaşi privire fixată spre nicăieri. Înfrânţi de necazuri, doborâţi de griji. Pentru o clipă am le-am simţit apăsarea, sunt sigur că am simţit-o, greutatea ei m-a ţintuit în scaun.
Câteva şoapte au fost de ajuns să îl întoarcă pe cel mic din lumea lui, să-l înconjoare cu frustrările şi lipsurile celor mari. Câteva şoapte.
Îmi trec prin faţă reclame luminoase. Nu se mai deschid uşile astea odată? Mă ridic repede, dau peste câţiva şi mă ascund după o coloană din staţie. Nu trebuia să cobor acolo, aveam însă nevoie să-mi şterg lacrimile pe furiş. Seara, la somn, mi-am adus din nou aminte, azi la fel. Probabil şi mâine.
Îmi este teamă de mijloacele de transport în comun.
Comments
uoff... : (
Fiecare isi duce crucea. spunea o vorba romaneasca.
frumos articol, chiar daca este trist. Dar, asta este viata.
[removed]
V.
Frumos spus!
Preferam sa ne izolam pentru a nu vedea nefericirea din jur si, in acele clipe, uitam ca aceasta exista sau o minimizam. E un mecanism de auto-aparare al omului...Doar asa putem merge mai departe, altfel am putea claca..
FRIENDS AND ALLIES
LET`S TAKE THIS ROUND FOR PERU
http://www.erepublik.com/es/military/battlefield/41781
SUPPLIES ON #COMBATE
cum sa fii optimist cand in jurul tau vezi din ce in ce mai multa tristete?
treeebuuuieee... altfel am ajunge cu totii "o planeta de tristete"... speranta ne determina sa ne ridicam, chiar daca suntem la pamant si sa continuam - directia o alegem noi
primul lucru pe care-l facem Krontzo in situatia asta este sa activam mecanismul de aparare si sa ne refugiem in castelul propriu. e o masura de siguranta, dar care nu face nici bine nici rau. te gandesti insa ca la final, cand tragi linie, nu ai reusit sa faci nimic. si apoi cum sa fii optimist cand atata pesimism e in jurul tau??
picaturi de viata... :- (
vorba bunicii (ajung din ce in ce mai des la vorbele ei) "Fiecare are-un greu... numai nu la fel cu a meu"
frumos comentariu, Manu \o/
nu-i frumos... e dureros de adevatat :- (
este adevarat... sa ramanem senini, sa realizam ce depinde de noi : )
... suntem mai puternici decat ne imaginam dar
uneori uitam -
de-asta dureaza pana ne ridicam de unde ne-a doborat soarta
m-am intors in bucuresti de ceva timp, si primul lucru pe care l-am remarcat a fost tristetea din ochii oamenilor...
trebuie sa extinzi campul vizual,
zona in care circuli si
vei descoperi si optimism -
eu descopar zi dupa zi tot mai multi oameni frumosi
sa ma inveti si pe mine cum faci 🙂
sunt convinsa ca reusesti : )
cata emotie transmiti, titillica...
iti multumesc!
\o/
si in timp ce articolul asta era disponibil pe piata , tarabele erau pline de articolele "pline de invatatura"ale lui Vladica Andrei. n-o sa ne facem bine niciodata.
da intradevar/ fac pe mine de atata emotie....ai vazut prea multe filme//