Join the new world

Mi-o amintesc cu drag, era o pătura moale, în carouri, cu un tiv întărit de o cusătură dublă. Pentru multă vreme, în copilărie, a fost pătura mea preferată.

O întindeam până în dreptul bărbiei și-mi dădea întotdeauna un straniu sentiment de siguranță. În noaptea aceea m-am acoperit complet cu ea, până deasupra capului și preț de căteva clipe am stat nemișcată până m-am obișnuit cu întunericul și mi-am reglat respirația.

Am strecurat mâna sub pernă și am scos cartea și o lanternă de buzunar. Era o lanternă lunguiață, de dimensiunile unui stilou și verde la un capat. Nu știu de ce zâmbeam mereu când vedeam cercul acela luminos proiectat pe pătură, de parcă puteam cuprinde în el, cu privirea mea de copil, întreg Universul.

Îmi era bine.

Am deschis cartea la pagina 7. Cuvintele se desprindeau din pagină asemenea unor personaje de basm. Cuvintele îmi păreau protectoare, îmi păreau hrană, îmi păreau chei care deschideau zăvoare ferecate. Cuvintele!

Am știut de atunci că nu mă vor părăsi niciodată, am știut de atunci că mă vor însoți în călătoria aceasta ce mi-a fost hărăzită, cu loialitate, până la capăt, asemenea unei umbre veritabile. Imaginam că se vor transforma în timp într-o cheie magică, strălucitoare, universală, imaginam că doar ele vor spune despre mine mai mult decât poate spune inima mea.

N-a fost chiar așa... aveam să aflu mai târziu că însăși inima mea e o carte.

Inima mea e o carte cu o singură pagină. Da, e adevărat. Iar pagina inimii mele e însemnată cu cifra 7.