(FreeEnough) Relativismul abject sau va salut, idiotilor

Day 1,893, 17:47 • Published in Republic of Moldova Republic of Moldova • by FreeEnough
Motto: “The sole philosophy open to those who doubt the possibility of truth is absolute silence -- even mental.” J. Maritain
Acu doua zile citisem articolului unui baiat care se zbatea sa ne trezeasca moralitatea printr-o (auto)calomnie voit deplorabila, voit hiperbolizata si radicalizata. Baiatul incerca sa arate, numindu-se idiot, ca e singurul care nu e idiot in comunitatea moldava. Problema e ca… pana la urma chiar e un idiot, asa cum sunt eu si asa cum esti tu, ala care citeste asta acum. Suntem idioti atunci cand credem ca stim mai multe decat ceilalti sau , sa ne fereasca alea 21 de grame de pacat (fanii padurarului stiu la ce ma refer), ca avem dreptate vreodata. Sa o zicem altfel… cam cat credit credeti ca putem oferi convingerilor noastre ? De putine ori, oare, am gresit? Si daca am gresit… de ce ne rupem gatul aparandu-ne inteligenta si concluziile ei ?

Riscand sa ma inec intr-un relativism infect, incep sa cred ca nu exista o valoare a adevarului absolut (sper ca ati simtit ironia dialectica). De la o epoca la alta, de la o societate la alta, de la un individ la altul, adevarul se schimba, lasandu-ne fara replica in fata propriei impotente intelectuale. Pe cat de frustrati suntem, deci, de propria incapacitate (Freud ne-ar iubi cu siguranta), pe atat suntem de opaci cand e momentul sa vedem dincolo de nasul nostru fara a baga acelasi nas in partea posterioara a adversarului, conform invitatiei sale politicoase.

Sa o luam pe rand. Exista evidente universale, idei atat de raspandite intr-o societate intr-o anumita epoca, incat se pare ca au fost mereu inerente spiritului uman si ca sunt purtatoare de un adevar indubitabil... aparente intr-atat de generalizate, incat chestionarea lor e o blasfemie. In sensul asta, totusi, trebuie sa aruncam privirea asupra gandirii a doi filosofi originali in felul lor : Thomas Kuhn si M. Foucault. Primul vorbeste despre paradigma (cuvant bine inradacinat in limbajul comun al romanilor), iar al doilea despre épistémè , care defineste mai mult sau mai putin acelasi lucru : societatea unei epoci e patrunsa de un a priori istoric ( pentru a nu trezi maniacul kantian din voi, va asigur ca e asumat paradoxul expresiei) , care determina modalitatea generala de a vedea lucrurile, de a gandi adevarul, stiintificul, etc. De exemplu, Foucault vorbeste (intreaga sa opera e legata de acest moment) despre o ruptura epistemologica intre secolele XVIII si XIX : de la un suveran personalizat care are dreptul de viata si de moarte asupra subiectilor sai la un suveran care e corpul moral al subiectilor dati si care tinde mai degraba spre un drept de control. Are loc o evolutie de la o anatomopolitica , in care societatea era perceputa ca un organism, fara diferenta intre elementele sale si cu un cap ce duce organismul inainte (de aici vine docilitatea subiectilor, dreptul la viata al suveranului, etc.), la o biopolitica, in care fiecare element din organismul social e perceput aparte ( de aici vine interesul pentru longivitate la fel de bine ca si institutia inchisorilor). E o schimbare prea subtila pentru o explica aici si simt ca va plictisesc. Ceea ce ma intereseaza aici e intrebarea cine are dreptate. Putem oara sa-l blamam pe Aristotel pentru atitudinea sa fata de sclavi, sau pe scolastici pentru faptul ca argumentau legimitatea ideilor lor stiintifice prin citate din Biblie? Cu siguranta ca nu. Era o alta epoca. Atunci... de ce suntem autorizati sa credem ca pozitia pe care o avem noi fata de lumea ce ne inconjoara e cea adevarata? Luand in consideratie faptul ca lucrurile se schimba de la o epoca la alta, suntem noi oare detinatorii pozitiei ultime? Cine ne garanteaza ca peste o suta de ani nu va fi ridicola matematizarea perceptiei stiintifice de acum? Trebuie sa admitem ca, avand capul plecat inspre picioarele bine adancite in rahat, omul mosteneste vegetal modalitatea societatii de a se vedea.

Bine... sa trecem la ceva mai aproape de perceptia noastra. Pe langa mostenirea epocala, omul mai e apasat de viziunea societatii in care s-a nascut sau in care activeaza (ne apropiem in graba de eRepublik). Cum o sublinia, plin de durere, Descartes in meditatiile sale metafizice, nu putem fi liberi de propria provinienta, pentru ca am fost toti copii. Inainte de a avea o proprie capacitate de a gandi, inainte de a putea emite judecati de valoare, am inglobat si am asimilat pozitiile celor ce ne inconjurau, le-am preluat opiniile si le-am plasat adanc in intelegerea noastra a lumii, acolo unde, cum ziceam mai devreme, logica nu face decat sa intinda hainele la uscat (sa facem repede o paralela cu eRepublikul : sa presupunem ca ati venit in joc de doua zile si ati nimerit intr-o unitate militara cu membri plini de caldura, care va ajuta sa cresteti si va explica jocul. Sa presupunem acum ca acei membri sunt intr-o continua cearta cu o alta unitate. Ce sentimente veti trai fata de ultimii? Sunt sigur ca nu veti putea evita sa impartasiti trairile colegilor vostri, cum nu am facut-o nici eu. In asa situatie, va treziti in cateva zile cu opinii pe care sunteti prea tanar pentru a le avea, dar pe care le pastrati cu sfintenie, pentru ca vi s-au strecurat in e-personalitate inca de pe cand fugeati pe sub masa). Riscand sa radicalizez gandirea lui Marx acolo unde nu e radical, as zice ca nu putem, defapt, gandi decat ceea ce ne e permis de mostenirea noastra. Nu exista spirite libere. Nu exista idei zburand deasupra realitatii raporturilor sociale, pentru ca e imposibil pentru om sa iasa din propriul eu, pentru a imbratisa punctul de vedere al altuia, pentru ca a iesi din punctul de vedere al societatii tale este a iesi din tine. Eu nu mai cred in Harry Potter. Nici in Mos Craciun. In sensul asta, grupul conteaza prea mult pentru a fi neglijat. De exemplu, daca un padurar incearca sa fugareasca o familie de, sa zicem, vulturi, care s-a asezat prin apropierea plantatiilor lui, pentru ca acei vulturi ii sperie copiii, va face un lucru absolut legitim din punctul lui de vedere in calitate de padurar si tata, dar absolut aiurea din punctul de vedere al unui vultur (cam tras de urechi exemplul, dar stiti ce vreau sa zic).

Simt ca va plictisiti, asa ca trebuie sa tragem o gura de aer

Acum... daca e sa revenim asupra evidentelor individuale, adica daca e sa facem abstractie de grup si de epoca pentru a vedea ce ramane, cat de siguri putem fi de adevarul nostru? Nu are el oare o prea mare tentatie à la statuile lui Dedalus? Presupun ca e depasita imaginea pesterei lui Plato, cu o lume dubla, ancorata, cum o va explicita mai tarziu Kant, intr-un tangibil (fenomen) si un inteligibil (numen), ceea ce ar presupune ca ceea ce vezi nu e niciodata adevarul si, deci, nu pot avea niciodata dreptate decat daca te raportezi la o lume superioara. E o poveste veche si prea complicata, de aia nu vreau sa va incarc timpul cu ea. Pe de alta parte, ne putem referi la cubul lui Husserl (nu din punctul de vedere al problemei perspectivei, pentru ca e o dezbatere morbida care nu-si are locul aici... poate alta data). Deci... imaginati-va un cub. Cate fete puteti vedea in acelasi timp? Nu mai mult, desigur, de trei. Trei fete din sase. Deci, cubul asta, daca ar fi sa va credem, ar avea doar trei fete, pentru ca asa il percepeti. Daca acele trei fete sunt rosii, e evident ca veti afirma ca aveti in fata un cub rosu. Ati fi prea cartezian daca nu o faceti. Totusi, nimic nu exclude ca celelalte feti sunt verzi, iar cineva care are un alt punct de vedere (literalmente), va considera ca acel cub e verde. Sunteti gata sa-i sariti in gat pentru ca nu e de acord ca e un cub rosu? Aberant, nu? Ce v-ar face atunci sa sariti in gatul unui om care nu percepe un eveniment sub acelasi raport de bine si rau?


Ca sa termin pe o nota putin mai orientala... Unul dintre conceptele fundamentale ale jainismului este Anekāntavāda , care se refera la principiul pluralismului punctelor de vedere, spunand ca adevarul este perceput diferit din diferite puncte de vedere si nu putem, deci, cunoaste niciodata adevarul total (e interesanta apropierea fenomenologiei lui Husserl de viziunea data). Pentru a ilustra conceptul, jainistii folosesc parabola orbului si a elefantului. In parabola data, cativa orbi au atins doar cate o parte din corpul unui elefant, dupa care au pretins ca au inteles ce inseamna un elefant. Evident, au fost departe de adevar, pentru ca s-au bazat doar pe un punct de vedere (desi suna cam cinic cand vorbim despre orbi) asupra unei realitati a carei integritate polivalenta le-a scapat.
In aceasi ordine de idei... am fost, cu siguranta, un lup prea moralist. Totusi, daca e sa cred ce am zis, atunci nu am zis nimic. Oricum nu am dreptate. Unicul lucru e... in eRepublik suntem mai liberi decat in realitate. Poate nu-si are loc Urban al doilea p’aici?
Va salut, idiotilor.

P.S. Acum in alta ordine de idei... as vrea sa organizez si eu un fel de concurs. Va rog sa-mi raspundeti, pana duminica urmatoare, la urmatoarea intrebare, care, de altfel, ma framanta de o vreme : Este oare egalitatea mereu justa?
De premii imi bat capul mai tarziu.