La zidirea Soarelui

Day 5,170, 13:26 • Published in Republic of Moldova Hungary • by Hunkakaricum
Salutare natiune!



La 172 de ani trecuţi în acest 15 ianuarie 2022 de la naşterea poetului Mihai Eminescu, opera sa continuă să nu fie cunoscută în întregime, dar genialitatea sa înfruntă timpul şi vremurile, inspirând creatori şi artişti, trecând graniţele artelor, dar şi pe cele ale spaţiilor de spiritualitate, dovedind iar şi iar câtă dreptate a avut Tudor Arghezi atunci când a spus:

„ Fiind foarte român, Eminescu e universal”.




Şi Marin Sorescu , atunci când a scris :

” Eminescu n-a existat.
A existat numai o țară frumoasă.
La o margine de mare.
Unde valurile fac noduri albe
Au mai existat şi nişte tei,
Şi cei doi îndrăgostiţi
Care ştiau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.
Şi nişte păsări ori nişte nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.
Şi pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus Eminescu.”



Pe data de 15 iunie 1889, la ora 4.00 dimineaţa, se stingea în Sanatoriul de Boli Mentale al Doctorului Şuţu, de pe strada Plantelor din Bucureşti, poetul Mihai Eminescu.



Moartea l-a găsit într-un halat ponosit, pe un pat metalic de spital, închis în ”celula” sa din spital.
Cu doar câteva minute înainte de a trece în nefiinţă, a vrut doar un pahar cu lapte şi sprijin moral.
I-a şoptit medicului de gardă care-i băga prin vizetă paharul cu lapte: ”sunt năruit”.
S-a întins pe pat şi la scurt timp a murit.



Halatul ponosit avea să fie, de fapt, de-o valoare incomensurabilă.

Într-unul din buzunare se afla un mic carneţel. Pe acesta erau scrise… poezii. Ultima a fost scrisă chiar cu o oră înainte de moarte.

„Stelele-n cer”


„Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier.
După un semn
Clătind catargele
Tremură largile
Vase de lemn;
Nişte cetăţi
Veghind întinsele
Şi necuprinsele
Singurătăţi.
Orice noroc



Şi-întinde-aripile
Gonit de clipele
Stării pe loc.
Până ce mor,
Pleacă-te îngere
La trista-mi plângere
Plină de-amor.
Nu e păcat?
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?”

Acum, de undeva din înalturile care sunt permise doar aleşilor lumii, îmi imaginez că din când în când se uită în jos, spre noi şi ne compătimeşte că nu ne mai facem bine.

Şi poate, în măreţia lui astrală, ne iartă de două ori: o dată pentru ce i-au făcut contemporanii lui şi a doua oară pe noi, că nu facem ceea ce ar trebui de făcut.