Vine, vine Primavara...

Day 1,921, 15:04 • Published in Republic of Moldova Republic of Moldova • by Mitzoi
Si vous voulez...

De zece ani gandesc. Nu, de doispe. Sau de douazeci? Or fi mai multi? Prima amintire legata de constientizarea existentei mele ca fiinta unica si egoista o am de la 6 ani. Timpul s-a oprit pentru cateva minute si am privit in gol, fascinata de sentimentul unicitatii mele. Nu eram o multime, nu eram grupa mare de la Gradinita 21. Eram eu, individ fara varsta si fara radacini in alti oameni. Eram deasupra oricui, nu prin inteligenta sau umor sau mai stiu eu ce alte masuratori conventionale ale unicitatii individului, ci prin exceptionalul fiintei. Deciziile luate, sentimentele mi-au fost intotdeauna personale, desi, recunosc, de multe ori modelate de advertising si indoctrinare, totusi le-am constientizat ca fiind ale mele, prin filtrele fiintei mele. Ce cuvant mare e acesta! "Sa constientizezi..." Cata incarcatura poate avea! Poti sa intelegi, dar, pana nu iti apropriezi informatia, intelegi doar pe jumatate. Pana nu adaugi un strop de empatie, nu poti percepe insemnatatea lucrurilor care te ating sau pe care, la randul tau, le atingi.

Deci, de mai bine de douazeci de ani gandesc. Brut, direct si cu umilinta. Si, din cand in cand, constientizez. Ma opresc atunci si ma las coplesita de senzatia tulburatoare a adevarului descoperit, un adevar deasupra tuturor celorlalte adevaruri. Adevarul meu si al omenirii. Si atunci, umilinta dispare. Ma simt Dalai Lama si detin raspunsul suprem. La ce intrebare? "Cine sunt eu?", eterna intrebare a oricarui frate de-al meu. Intrebare care a chinuit omenirea de la inceputuri si, al carui raspuns, neaflandu-l unii, a dus la aparitia supranaturalului.

Cine sunt eu?

In hibernarea constanta a fiintei, e irelevant raspunsul. Dar, in clipele de "iluminare", ma intristeaza irelevanta eterna, desi stiu ca, nefiind suficient adaptati inca, nu am putea suporta sa ne privim goi prea mult timp. M-am nascut prea devreme, desi m-am nascut prea tarziu. In ambele cazuri, amandoua valide concomitent, nu pot accepta ceea ce am, ceea ce sunt si nici ceea ce pot fi. Nu sunt suficient evoluata pentru a trai constant dumnezeirea fiintei mele, fara repercusiuni psihice, dar nu am nici cum ma intoarce in timpul sufletului meu.

Si atunci deplang soarta noastra, semi-fiinte capabile sa traiasca doar superficial si avand in fata milenii de incercari, esecuri si rabdare.

Ce e trist e ca totusi am o vaga senzatie ca "iluminarea" nu-i decat un moment de optima combinatie a chimicului. Si atat. Ce imi da sperante e ca poate se va descoperi candva ce anume ne poate face sa simtim absolutul si cum putem rezista cat mai mult timp in "strafulgerare". Ceva care sa nu altereze starea naturala a fiintei. Ceva...care sa ne ajute sa evoluam.

Noh, cand vine Primavara?