Rândul lumii - 1
•
by Acid Jazz
Specia umană a dezvoltat de-a lungul evoluției sale o serie de obiceiuri, care au devenit cu timpul niște reguli nescrise de comportament social. Pentru a fi acceptat de societate trebuie să te supui acestui cod de conduită. Când mi-am întrebat bunica de ce trebuie să împodobim bradul, răspunsul ei nu era legat de bucuria care ar fi adus-o acest obicei în familie. Fiind o femeie sinceră recunoștea că trebuie să o facem pentru a fi în rândul lumii. Această expresie a devenit obsedantă pentru mine. Ce înseamnă să fii în rândul lumii? Să respecți niște reguli create de alții și să mimezi bucuria ca și cum ar fi singurul mod de a accede la fericire? Firile cele mai frondiste și rebele se supun fără să-și dea seama modelor vremii, pentru că dorința de a fi acceptat de semeni e mai mare decât cea de a fi tu însuți.
De sărbători e la modă să faci și să primești cadouri. Recunosc că nu e cel mai dezagreabil obicei omenesc, dar ajunge să fie astfel când devine o obligație. Nu înțeleg cum te mai poți bucura de un cadou dacă știi înainte că o să-l primești.
Am văzut la tv cum o firmă (BGS) ducea cadouri unor bătrâni ce trăiau izolați prin niște cătune îndepărtate. Oamenii la început erau suspicioși : -Nu trebuie să plătim? -Nu,nu, sunt cadouri.
Atunci li se umezeau ochii. Așa cred eu că se face un cadou. Din inimă, dezinteresat și să constituie o reală surpriză pentru cel vizat. Mi-aș dori că pentru a fi în rândul lumii să trebuiască să facem fiecare asemenea cadouri, celor care chiar au nevoie de ele. Pentru că sunt mulți ca mine care nu-și mai doresc un cadou sau mai bine spus cadoul ce m-ar bucura nu poate fi împachetat, pentru că este imaterial.
Facebook
Twitter
Discord
Comments
o7
ani in urma, pe podul de la Piata din Beius
de fapt in marginea targului, o batranica intindea trecatorilor
linguri din lemn facute manual.
Nu stiu de ce am simtit ca TREBUIA sa cumpar linguri din lemn. Nu aveam nevoie.
Am respectat ritualul si am intrebat-o cum le da, era un pret derizoriu.
I-am luat toate lingurile, i-am intins o bancnota
dar s-a uitat speriata la ea, era prea mult si nu avea rest. I-am spus ca nu am nevoie de rest, sa
pastreze toti banii, sa fie de sufletele mortilor mei. Ca asa stiu io ca se zice.
Nici asa nu a vrut. Dar s+a luminat la fata, a cautat in desaga pe care se asezase si mi-a
oferit o bucata de slanina invelita in ziar, era tot ce avea de valoare.
Nu am reusit sa o fac sa renunte. Am luat pachetelul invelit in ziar si am plecat.
A stat in frigider cateva zile, pana m-am hotarat sa pun alaturi o ceapa si o rosie. A fost cea mai
gustoasa mancare pe care am mancat-o vreodata. Cu lacrimi.
Mi-ai facut pofta!
De fapte bune... 🙂
...................