Join the new world

Toată vara, Victor a fost Victor.
Pe malul tuturor râurilor, în valurile oricărei mari şi sub cerul tuturor stelelor, a fost tot Victor.
Cam acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre Laurenţia, că a fost aceeaşi oriunde s-ar fi aflat în iunie-iulie-august.
Odată cu venirea toamnei, însă, ştiau amândoi că lucrurile aveau să se schimbe. Prin acele locuri, toamna intermedia iernile reci şi îngheţate care, de regulă, făceau cele mai multe victime printre cei slabi şi nepregătiţi.
În a doua săptămâna din septembrie, Victor începu tratamentul şi observă în oglindă primele semne: barba moale, roşcată, începea să îi acopere obrajii şi gâtul, îngreunând încheierea cămăşii obligatorii pentru munca de birou. Treptat, părul des începu să îi invadeze pieptul, braţele şi picioarele, obligându-l să caute în dulap haine mult mai lejere. Cu mai puţine fermoare. Iar in octombrie, colegii (nişte naivi refractari care sperau să reziste doar cu paltoane şi căciuliţe), deja îl porecliseră Pufu. Pe bună dreptate, nici urmă de Victor.
Şi, deşi Pufu saluta exclusiv beneficiile practice al tratamentului, pentru Laurenţia schimbarea avea valenţe mult mai inconfortabile. Sigur, i-ar fi plăcut ca lumea să realizeze dintr-o privire că ea şi Pufu erau o pereche, dar tratamentul nu oferea întotdeauna asemenea linişte – pe stradă, lumea credea că sunt doar doi oameni aşteptând întâmplător unul lângă celălalt la semafor. Totuşi, Laurenţia nu putea să nu se bucure că frunzele ruginii se încâlceau în părul lui Pufu, enervându-l cu foşnetul lor, pe când pe solzii ei verzui alunecau cu un sunet aproape metalic, oprindu-se o clipă pe piept. Ce să mai zică de ploaia care îl îngreuna pe el cu câteva kilograme dar nu o deranja absolut deloc pe ea, ferecată într-o armură etanşă? Amândoi îşi iubeau unul celuilalt ochii, rămaşi neschimbaţi.
Cel mai greu era dimineaţa. În faţa aceleiaşi oglinzi, Pufu îşi pieptăna părul de la pavilioanele nasului în lateral spre urechi, lăsând lumina să îi între în ochi. La dreapta lui, Laurenţia, acum Solzy, îşi curăţa cu mişcări circulare fiecare petală cheratinoasă cu ajutorul unei cârpe moi (un fost tricou cu AC/DC, total inutil). Apoi, ea îl ajuta să îşi îndese blana în cămaşa cu pătrăţele şi el îi netezea solzii că ea să poată îmbraca ciorapii negri, 70 den, fără să îi agaţe în solzi. Beau cafea. Se întâlneau seara şi se uitau la ştiri.
Dacă tratamentul va ajuta trecerea peste o iarnă cumplită se gândea fiecare, în felul lui. Şi semne erau – ceaţa, florile pişcate de ger semănând cu alge marine, lipsa raţelor de pe lac (despre care încă se întrebau, ca şi Phoebe, unde plecaseră)- semne care, prea devreme, determinaseră mulţi oameni să înceapă prematur tratamentul. Probabil trecând, ca şi ei doi, prin nopţi reci de singurătate, citind jurnale din liceu, deschizând cutii cu poze vechi sau făcând ce se mai putea, în aşteptarea antidotului ce urma, ca rezultat al unui program grant guvernamental, să apară, probabil, la primăvară.



Pentru acest concurs: https://www.erepublik.com/ro/article/concurs-literar-brain-toamna-se-numara-bobocii-2651834/1/20