Mulțumesc

Day 2,138, 08:14 • Published in Romania Romania • by wowotzange

Eram la ora de chimie, în clasa a 12-a. Întotdeauna ma fascinase partea practică a chimiei, deși mă pricepeam mult prea puțin la partea de calculat. Eram așadar o elevă destul de mediocră la această materie, dar nu mă deranja că trebuia să fac 3 ore pe săptămână, pentru că mi se păreau cât de cât interesante. Dar nu asta este povestea.
Povestea se referă la una dintre ore, în care profesoara (era nemțoaică și ăsta este un detaliu foarte important) a făcut mai în glumă, mai în serios un comentariu despre faptul că toți elevii buni stau pe partea dreptă a laboratorului, iar toți elevii mai puțini buni stau pe partea cealaltă, subliniând și numele meu și al colegei mele de bancă pe parcurs. Eu stăteam pe partea stângă, în prima bancă. Poate că nu eram cea mai strălucită la materia ei, dar mă străduiam, așa că m-a afectat remarca ei.
Despre profesoară: Era o nemțoaică de vârsta a doua, care venea din fosta Germanie comunistă. Preda chimie și matematică și avea doi sau trei copii, puțin mai mari ca noi. Refuzase un post de directoare de școală alegând să vină în România ca un fel de aventură sau așa ceva. Ea și soțul ei voiau să își trăiască viața, după ce el scăpase dintr-un accident grav. Dar nici asta nu este povestea.

Povestea este de fapt ce s-a întâmplat după acel comentariu. Și ce s-ar fi putut întâmpla. Și ce nu s-a întâmplat.

Eu ca elevă aveam două posibilități.
Aș fi putut să tac și să înghit. Dar asta nu mi-ar fi făcut rău numai mie. Mie mi-ar fi făcut cel mai puțin rău, pentru că în 2-3 zile aș fi uitat și nu m-ar mai fi afectat. Cel mai mult i-ar fi dăunat ei faptul că nu știa ce impact pot să aibă niște cuvinte aruncate pe jumătate în glumă. Și asta era o situație chiar neimportantă, dar dacă ar fi făcut la fel cu alte ocazii? Sunt mulți oameni care povestesc cu tristețe că s-ar fi făcut nu știu ce, dar profesorul din liceu le-a zis că sunt niște incompetenți.
Dar nu îmi stă mie în fire să tac și să înghit. Așa că m-am dus la sfârșitul orei și i-am spus pe un ton politicos că nu mi s-a părut normal să spună așa ceva, că eu mă străduiesc și prin comentarii de genul nu face decât să îmi taie elanul și să mă eticheteze pentru totdeauna ca “elev prost” care degeaba mai încearcă.

Ea ca profesoară avea două posibilități.
Ar fi putut să îmi spună că sunt o elevă proastă și că nu a făcut decât să afirme adevărul. Eventual să mă “vizeze” pe viitor și să mă scoată la tablă la exerciții despre care știa că nu le pot rezolva ca să îmi dea note proaste și să îmi demonstreze că sunt, așa cum a spus, o elevă proastă. Probabil, după cum se laudă mulți profesori (români), orice profesor poate să îi demonstreze oricărui elev că este prost. Ar fi absolut îngrijorător să nu aibă cunoștințe suficient de ridicate pentru a putea face asta. Dar și mai îngrijorător ar fi dacă profesorii și-ar face un scop din asta și ar uita pentru ce sunt de fapt acolo: ca să ne învețe, dar nu numai materia pe care o predau, ci și cum să devenim niște persoane frumoase.
Probabil că nu credea nici una dintre noi atunci, acum 4 ani, că după atâta vreme am să îmi amintesc că nu a făcut asta. Ci că și-a cerut scuze. “Îmi cer scuze, nu mi-am dat seama. Nu se va mai repeta.” M-a șocat atunci mai mult sinceritatea scuzelor, decât exprimarea lor. Aveam în fața mea o persoană adultă, care mai crescuse trei ca mine, care a fost în stare să îi ceară scuze unui copil cu care ar fi putut să spele pe jos dacă ar fi vrut.

Mi-am amintit de povestea asta astăzi pentru că am realizat a multa oară, de data asta pe propria piele, că învățământul românesc nu știe deloc să predea și materia asta. A corectitudinii. Corectitudinea este un privilegiu pe care ți-l acordă profesorii care doresc, care au chef, care consideră că a fi pedagog înseamnă că trebuie să fii corect. La noi corectitudinea nu este un drept, ci un privilegiu. Dacă cineva se hotărăște să nu ți-l acorde, nu poți să îl ceri, mai bine zici săru-mâna că ai avut parte de cât ai avut până atunci. Adică poți, dacă vrei poți să o și ceri. Doar că același învățământ care ne-a învățat că profesorul poate oricând să ne demonstreze că elevul este un prost, ne-a mai învățat și că trebuie să tăcem și să înghițim. Așa că dacă tu, unul, te vei duce și vei spune că nu este corect, vei fi întrebat: “Și ceilalți de ce nu cred asta?”. Și nu le vei putea răspunde “Pentru că tot voi i-ați învățat că dacă spun ceva, le va fi și mai rău.”.

Nu am spus niciodată mulțumesc. Este un moment bun.
Le mulțumesc oamenilor care m-au învățat să spun ce gândesc. Oamenilor care m-au învățat să cer ceea ce mi se cuvine. Care m-au învățat că am drepturi și că ar trebui să mă lupt pentru ele dacă nu îmi sunt recunoscute. Că există morală și etică și doar pentru că ești singurul care crede că ar trebui să fie puse în aplicare, nu înseamnă că tu ești cel care greșește.
Aș vrea să le mulțumesc tuturor acelor oameni, oriunde ar fi ei acum, pentru că mi-au dat o lecție mai importantă decât oricare alta.
Mulțumesc.