DE CE MAI SCRIU...

Day 2,795, 00:04 Published in Republic of Moldova Romania by Lucia38

Când am citit pentru prima dată articolul care lansa un nou concurs organizat de Brain Party, nu m-am gândit să particip. A trecut prea mult timp de când am scris ultimul articol în ziarul meu, viața reală ocupându-mi tot timpul, iar inspirația mea a cam ”ruginit”. Sau, mai bine zis, am închis muza într-un colțișor al minții și am lăsat-o să doarmă.

Niciodată nu m-am considerat o persoană cu talente scriitoricești. De altfel nu am studii în domeniu, nici măcar într-un domeniu apropiat. Și totuși, uneori apare câte cineva care printr-o afirmație, o poveste, un gând rostit cu voce tare, apasă butonul acela invizibil care-mi trezește dorința de a-mi așterne gândurile. Numai că n-am avut curajul de a arăta și altora ce scriu până în urmă cu doi ani și jumătate când cineva din Erepublik mi-a insuflat curajul de a publica. Atâta mi-a trebuit! La început a fost mai greu pentru că mă temeam de reacția celor care îmi citesc articolele, dar am depășit fobia aceasta și am continuat să scriu.

Cea care m-a inspirat cel mai mult a fost viața mea reală, o viață obișnuită de soție, mamă și, evident, om al muncii. Până anul trecut când totul s-a schimbat radical și pentru totdeauna. N-am să spun că s-a schimbat în bine sau în rău, ci doar că e… altfel. Începusem să scriu o poveste pentru copii inspirată din ceea ce trăiam eu în acele momente de început ale noii vieți, dar am fost nevoită să mă opresc din scris. Nu mai aveam timp să visez sau să petrec prea mult timp în fața laptop-ului, așa că micul Gryf încă așteaptă cuminte să înceapă o nouă aventură.

Ce m-a îndemnat să scriu acum? Cred că singurătatea, dorul și preaplinul sufletesc. Numai că n-am știut să exprim în cuvinte ceea ce simțeam, nici măcar în capul meu. Întâmplarea a făcut să citesc un mai vechi articol al lui Osama Brigadier, om pe care n-am apucat sa-l cunosc în viața reală deși provenim din același oraș, om pe care am învățat să-l respect citindu-i scrierile. Și uite-așa m-am dumirit cum stă treaba cu noi ăștia, cei plecați în lumea largă.

Cel care a inventat vorba ”Greu e, Doamne, prin straini / Ca desculț prin mărăcini” mare dreptate a avut și are! Da, poate că pentru noi, veneticii, viața e mai ușoară din punct de vedere financiar, dar să te lupți în fiecare zi cu niște înguști la minte care au impresia că românii tocmai au aflat de inventarea apei calde, credeți-mă că nu e o plăcere. Uneori apare câte un imbecil care te numește român cerșetor fără măcar să aibă habar că ești de fapt o persoană respectabilă, cu o slujbă onorabilă. Iar peste toate astea românii rămași acasă te numesc laș pentru că n-ai rămas acasă să lupți în continuare alături de ei și să te chinui cot la cot cu ei.

N-aș vrea să fiu greșit înțeleasă. Iubesc România și iubesc românii, dar atâta timp cât eu sunt cea care ”îmi pun în blid mâncarea” după cum zice draga mea mamă, nu îmi pot permite să mă hrănesc cu iubirea de țară. Aici nu vorbesc de hrana cu sensul de mâncare ci de hrana spirituală. Atâta timp cât pot să-i ofer copilului meu șansa de a urma o școală mai bună și de a se bucura de avantajele unui sistem educațional mai bun decât cel românesc, voi accepta să fiu numită și lașă, și cerșetoare. Sistemul meu de valori nu se va schimba din cauza asta și nici nu mă voi osteni să dau explicații de ce am ales drumul pe care merg acum sau să analizez cine e mai bun: românul care a rămas acasă sau cel care trăiește printre străini și își poartă cu mândrie numele de român.

Aș avea mult mai multe de spus pe tema asta, dar poate o voi face într-un articol viitor. Sau poate micul Gryf va porni într-o nouă aventură… Cine știe?


Până atunci, vă salută aceeeași



Lucia38