Arta militară românească, Capitolul 4

Day 2,343, 11:59 • Published in Romania Romania • by soy malo

Salutare!

Luasem o pauză de plagiat, pentru a lăsa loc pamfletarilor (de altfel, foarte bune), dar mai ales politicii prin articole și ziare, care mai de care mai mediocre decât cealaltă. Eu cred că e un antrenament între ei, care ajunge primul la nivel de profesionist, după cum sloganul unor băieți ce joacă StarCraft2: Play Hard, Go Pro! Nu neg că eu nu sunt mediocru, dar nu mă bat cu pumnii în piept la ce artă voi face eu din niște excremente, pentru că nu-s scatofil precum câțiva din comunitate. Însă nu pot să nu remarc inteligența artificială implementată în politica templieră. Nu am să mai lărgesc articolul, pentru că, oricum e lung acest capitol, așa că vă prezint Arta militară românească, capitolul 4.


Capitolul 1: Moștenirea dacică;
Capitolul 2: Modificări în arta militară spre sfârșitul antichității;
Capitolul 3: Influențe în arta militară românească;

Arta militară românească în evul mediu timpuriu

Caracteristici ale artei militare românești

”Din punct de vedere al armamentului, acesta era caracteristic timpului și zonei, evidențiat și de descoperirile arheologice: sulițe, săbii, spade, arcuri, măciuci, praștii etc. Organizarea militară era specifică modului de organizare socială (ca și în cazul altor armate) influențată de cei cu care au venit în contact, în special de către slavi, sub dominația cărora au stat o perioadă mai îndelungată, de aici apare și împrumutul denumirilor conducătorilor militari (cneaz, voievod), pe când denumiri pentru liderii civili se păstrează cea latină (juzi).

Gruparea este atât la slavi, cât și la români, teritorială, (la slavi după așezarea lor), ambele popoare folosesc obstacolele terenului și fortificarea lor, cu un plus la români, dovedit de fortificațiile provenite din secolele III-XIII. Este normal, această calitate este caracteristică popoarelor sedentare, iar celor nomade abia după sedentarizarea lor, din cauze evidente, cum ar fi cunoștințele asupra lemnului și săpării de obstacole eficiente, lucru improbabil nomazilor aflați în continuă mișcare, cunoașterea locurilor prielnice unor astfel de lucrări și buna stăpânire a luptei pedestre. Dacii aveau o cavalerie puternică, dar baza armatei lor era constituită din infanterie. În mod sigur la români serviciile de recunoaștere, iscoadele și grupele de cercetare, erau bine cunoscute, dar s-au dezvoltat mai mult sub influența tătarilor, în mod sigur că românii au sesizat eficiența acestora.

Ar trebui să insistăm puțin, pentru a înțelege diferența organizatorică între români și alții, pe sistemul obștilor sătești. După retragerea aureliană dintre 271-275, populația rămasă era majoritar rurală și suficient de rarefiată pentru ca pământul să fie din belșug pentru oricine. Românii locuiau în sate și foloseau pământul în comun, dar pentru necesități de judecată între ei își alegeau conducători ai acestor sate, care aveau dreptul de judecată, juxi sau juzi. Aceștia au ajuns ca, pentru serviciul oferit comunității, să aibă dreptul la o parte mai mare din roadele exploatării pământului. Când populația creștea, un grup de tineri însurăței de obicei, mergea mai departe și întemeia un nou sat, în apropierea primului, dar luând în exploatare pământurile limitrofe, fenomen cunoscut sub denumirea de descălecare. De menționat că noul sat, în chestiuni de natură de judecată sau conexe, apela tot la judele din primul sat, un om mai în vârstă și recunoscut ca și înțelept de întreaga comunitate, inclusiv de noul sat întemeiat de tineri. Curând, au apărut din necesitate lideri militari, fie din cauze de conflict cu vecinii mai îndepărtați, fie în cazul unor năvăliri ale migratorilor. Acești lideri militari și-au extins, tot din necesități practice, autoritatea pe un teritoriu ceva mai mare, de obicei pe cursul unei văi, teritoriu ce cuprindea mai multe sate. Acești sunt cnejii sau cnezii, numiți inițial duci. Inițial, cnezii își extindeau autoritatea doar asupra unor comunități restrânse, erau oameni pricepuți la vânătoare și la război (cât le permitea condiția), obișnuiți cu folosirea armelor. Să nu ne închipuim că acești cneji locali ar fi fost în stare cu câțiva luptători să stea în fața valului migrator. De aceea, ei luau decizia de evacuare la nevoie a populației în locurile împădurite sau muntoase, greu accesibile, și organizau rezistența din poziții favorabile, în caz de nevoie. Mai mult, în acest caz se aliau cu forțele cnejilor vecini, în lipsa unei autorități centrale.

În mod sigur, ei mai aveau autoritatea unor negocieri cu năvălitorii. Vi se pare poate absurd, dar asta este realitatea. Migratorii, după ce năvăleau peste un teritoriu trecând totul prin foc și sabie, jefuind tot ce găseau, aveau tendința de a se îndrepta spre locuri bogate, spre orașe pline de bogății, nu aveau ce câștiga masacrând populația locală. Zona părăsită de romani nu mai avea orașe înfloritoare, nu se mai găseau depozite de bani și aur, nu existau aglomerările urbane pline de averi. De aceea ei aveau tendința de a-și face din spațiul nostru doar o bază de operații de unde să pornească incursiuni la sud de Dunăre, în bogatul Imperiu Bizantin. Așa au procedat toți, de la huni până la pecenegi și cumani. Cu tătarii devine o altă problemă, la năvălirea lor țările române erau deja suficient de bogate pentru a-i interesa direct. Nu vă descopăr ceva nou, dar așa au procedat nu numai la noi, ci și în Rusia, Italia, Galia, Spania, sau oriunde au năvălit acești migratori. Credeți că la noi ar fi procedat altfel, să masacreze întreaga populație, numai să le facă pe plac contestatarilor continuității nostre aici? Când până și ungurii au procedat la fel, i-au învins pe secui, dar apoi s-au folosit de ei, punându-i în fața lor și apoi colonizându-i în estul Transilvaniei. Este o rațiune practică, migratorii aveau nevoie de populația sedentară pentru a-și procura cele necesare traiului, aveau nevoie de roadele pământului pentru a reuși să trăiască pe timpul iernii, pentru ca primăvara să poată să-și continue incursiunile de pradă în zonele bogate ale bizantinilor sau statelor dezvoltate.

Vă veți întreba, desigur, de ce năvălitorii nu-i urmăreau pe românii care se refugiau cu avutul lor în munți sau păduri, iar în cazul celor din zona Dunării, pe ostroavele sau pădurile ce mărgineau fluviul pe atunci? Explicația e firească. Acești năvălitori erau călăreți ai stepelor, ai orizonturilor nesfârșite. Erau excelenți luptători călare, pe spații largi care se pretau manevrelor și cavalcadelor. Vi-i puteți închipui pe potecile abrupte de munte? Sau în desișul pădurilor? Unde bolovanii prăvăliți sau copacii prăbușiți ar fi însemnat un dezastru? Realitatea este că dintotdeauna aceștia s-au temut de păduri și munți, ceea ce este și normal pentru ei. În trecători sau defilee, în păduri sau locuri strâmte, ei nu-și puteau desfășura tacticile de cavalerie în care excelau. Aici este locul luptelor de uzură, pe jos, cu folosirea judicioasă a terenului. Un grup redus de luptători deciși poate rezista multă vreme unei armate mult mai numeroase. Iată explicația de unde vine apetența românilor pentru astfel de locuri în care să dea bătăliile, cum ar fi Posada la 1330. Avem și mărturii documentare, ca și cea a călugărului Rogerius, Carmen miserabile, care descrie ca martor năvălirea tătarilor în 1241 în Transilvania și refugierea valahilor în munți, așa cum făceau și înaintașii lor, valahi alături de care a stat și el o perioadă.

Acum, revenind, nu vi se pare normală și logică negocierea despre care spuneam? Culmea, avem documente care spun de asta. În articolul Bătălii uitate în istoria românilor: râul Kalka menționam faptul că bolohovenii (români de la est de Nistru) în secolul XIII dădeau tătarilor grâu și mei. Au fost masacrați de aceștia pentru asta? Este cu atât mai hilar cu cât văd fel de fel de hărți postate pe internet de către cei care ne contestă continuitatea, hărți care cuprind teritorii din țara noastră în perioada dintre secolele IV – X și sunt trecute ca și teritorii sub stăpânirea avarilor sau gepizilor, și sunt prezentate ca și dovezi ale inexistenței românilor aici. Te apucă râsul, nu alta! Dar de ce nu pun și harta Normandiei în secolul X și să conteste dreptul francezilor asupra ei, din moment ce era stăpânită de vikingi? Una este suzeranitatea, alta este anihilarea totală! Ca și în cazul Transilvaniei sub unguri!

Dar ce s-a întâmplat cu aceste popoare migratoare așezate temporar pe la noi? Trebuie spus de la început că nu erau prea numeroase, hunii ar fi fost circa 50000, succesul lor este datorat în primul rând tacticii de luptă superioare, despre care spuneam mai devreme, iar notorietatea cruzimii de care dădeau dovadă în luptă sau în cazul expedițiilor de jaf. Ulterior, pe teritoriile pe care se făceau stăpâni, erau în relații cu popoarele cucerite, luându-și tributul necesar în produsele esențiale. Avem mărturii în acest sens de la ambasadorul bizantin Priscus la curtea celebrului rege hun Attila, unde acesta pomenește de ausoni, fără îndoială populație daco-romană, unii îi identifică ca și oșenii (din Țara Oașului) de mai târziu. Spuneam că nu erau prea numeroși, dar și se aflau pe un stadiu inferior ca și civilizație, barbari migratori. Unii au fost împinși și alungați de alți migratori, o parte s-au sedentarizat și s-au așezat pe lângă obștile românești, au fost asimilați în câteva generații. Este normal, trecând la stilul de viață așezat, amestecându-se cu populația autohtonă, în câteva generații au fost asimilați și au dispărut din istorie.

Să fim bine înțeleși, un popor aflat pe o treaptă superioară de civilizație poate asimila unul inferior, în special când argumentul numeric este de partea primului. Cred că nu trebuie demonstrat faptul că hunii, gepizii, avarii și alții erau mult inferiori din acest punct de vedere. Ca argument este suficient să aduc limba. Limba popoarelor provenite din Asia, a migratorilor, este una săracă, cu puține cuvinte. Nu este întâmplător faptul că nu ni s-a păstrat nimic din limbile primilor năvălitori, s-au topit în masa limbii române, de esență latină, mult mai bogată. Excepția o constituie slavii, care se pare că au fost mai numeroși și care au reușit să-și impună preponderența în regiunile cu populație daco-romană mai rarefiată, totuși găsim până târziu dovezi ale existenței românilor în zonele dominate de slavi, inclusiv astăzi există minorități importante românești acolo, depinde doar de noi dacă vor mai exista și în viitor.

Revenind la cneji, în timp a apărut necesitatea firească ca aceste alianțe între cneji să ducă la apariția unui lider peste ceilalți, modul în care s-a impus autoritatea acestuia în mod cert a fost diferită de la caz la caz, în sensul că s-a putut face de bună voie sau chiar prin forță militară. În același timp, atâta vreme cât s-au aflat sub suzeranitatea unui popor migrator, este sigur că și românii să fi participat la campaniile acestora alături de ei, dar uneori și împotriva lor, după cum am citat din Strategikonul lui Mauricius. Nicolae Iorga dă exemple de români care au participat alături de unele popoare la expediții de pradă, dar și de alții care au luptat în armatele bizantine, este ceva firesc în acea perioadă.

Revenind la huni și la Cântecul Nibelungilor, la acel Ramunk de Valahia, să-mi fie permisă o extrapolare, poate descoperiri viitoare o vor confirma sau infirma. Presupun că acest Ramunk a fost un cneaz local, chiar dacă pe atunci nu se numea cneaz. Un lider militar local aliat cu alții de același tip. La năvălirea hunilor și-a condus și evacuat poporul cu toate bunurile spre zonele montane, alături de alți cnezi locali aliați. Hunii, prin sistemul lor deosebit de eficient de iscoade, i-au dat de urmă și au trimis o trupă după el pentru a-l capura împreună cu prada râvnită, dar aceasta a ajuns prea târziu, românii reușind să ajungă în acel loc greu accesibil, fie că vorbim de o pădure deasă, o zonă montană sau un defileu. Hunii riscă să încerce să treacă, prada lor era destul de aproape, dar sunt surprinși la loc strâmt, blocați cu stânci căzute sau copaci prăbușiți și apoi masacrați, loviți de săgeți, zdrobiți de bolovani și copaci căzuți, dar și uciși de luptători pedeștri care îi trăgeau jos de pe cai pentru a-i înjunghia cu săbiile. Alții rupeau picioarele cailor cu măciucile și zdrobeau capetele celor căzuți la pământ. Locul strâmt nu permitea călăreților huni să se miște și să lupte, așa că au fost masacrați (tactică întâlnită mai târziu la Posada și în alte locuri, după cum vom vedea mai departe). O solie propune negocieri corpului principal al oastei mongole care sunt acceptate. Știm că tătarii respectau solii, la fel și hunii, ca și în cazul ambasadei lui Priscus. Poate în cursul acelei negocieri, hanul să-l fi recunoscut pe acest Ramunk ca vasal peste Valahia, în schimbul aprovizionării trupelor sale cu cele necesare traiului. În acest mod acesta ar fi putut să se numere printre invitații la nuntă, știut fiind că hunii aveau respect doar pentru forță, deci trebuia să te dovedești a fi o forță ca să te bucuri de respectul lor. Desigur, este doar o speculație, poate fi valabilă sau nu, poate va fi verificată de alte descoperiri sau nu. Dar este posibilă.

Ca și primă concluzie, am arătat modul de organizare și felul în care s-au desfășurat procesele de conlocuire cu migratorii de pe teritoriul nostru. Ar trebui să vedem mai departe unele din cele mai importante manifestări militare ale românilor în acele vremuri.”

Plagiat la perfecție de aici.
Până la următorul capitol, ne mai citim!
soy malo, cel mai sexos din eRepublik.
o8