Join the new world

Povesti de adormit 'ubitu -2-


A fost odata ca niciodata un Om de Zapada care locuia intr-un Castel de Nisip.
Povestea nu zice daca castelul era in Spania – da’ eu cred ca era la marginea unei livezi de meri, pe o costisa, langa o casa cu ferestre triste, dar asta-i o alta Poveste…

So, stapana castelului era Fata Cireselor, un fel de zana de rang mai mic si timid, care se ocupa cu lacrimile, adica aducea cate un pumn de cirese sufletelor triste, ajutandu-le sa zambeasca.
Dar, ca in Povesti, Omul de Zapada- care, sa stabilim: locuia clandestin, adica nestiut , intr-un colt al castelului - se intampla ca intr-o zi sa-si piarda ochelarii, cu care vedea al naibi de bine in intunericul sufletelor si-a cotloanelor castelului.
Mare pozna, nu se intalnise niciodata face-to-face cu Fata Cireselor, o ocolea atunci cand era acasa, dar acum, fara ochelari ???
S-a trezit deodata unic, pana la durere, unic si desperecheat.
Pentru ca joaca de-ascunsa cu Fata Cireselor era un joc de doi. Fara ochelari, el nu mai stia sa se joace.
Tocmai in timpul in care va povestesc, Fata Cireselor se intorsese acasa si isi facuse un ceai - evident, de cirese.

Si cum statea ea cu ceasca in mana in fata ferestrelor si privea dupa naluci, i se paru ca se facuse frig in castel si porni centrala.
Cum Fata cireselor este foarteeee friguroasa ( va zic io, are nevoie de 30+ ca pentru orhidee)
caldura incepuse sa cuprinda Omul de Zapada si sa-i topeasca randuri-randuri de vesminte.
Disperat, lua hotararea de-a se infatisa fetei, sa recunoasca si sa renunte la statutul de locuitor clandestin al Castelului de nisip.
Zis si facut , intra in sufagerie unde Fata Cireselor atipise intr-un fotoliu. Abia intrezarind, puse mana rece pe umarul ei si o trezi.

Mai, da’ sa vezi pozna- Fata Cireselor i-a zambit atunci cand a deschis ochii si l-a privit prima data.
Mai mult, a scos din sertarul scrinului din coltul odaii o pereche de ochelari pe care i-a pus cu mare si atenta dragoste pe nasul Omului de Zapada.

Ei, si de aici , nu mai stiu. De chiar, nu mai stiu ce s-a mai intamplat in Castelul de Nisip, da’ mi-a zis mie un pitic ca toate Povestile adevarate se termina fericit !