[Ro] Licar

Day 1,476, 00:38 • Published in Croatia Republic of Moldova • by MermaidPrincess

Ma tot uit in jur si observ ca in marea gradina ce ne inconjoara din ce in ce mai putini au curajul sa prefere simtirea, ratiunii. Sa isi lase sufletul sa le conduca gandurile si actiunile. Impulsurile nu mai sunt de moment, ci sunt ca urmare a unei analize swat care normal nu ar trebui sa fie decisiva pentru gradina din noi.

Viata ne face sa fim din ce in ce mai seci si mai goi de nuante, iar sclipirile din ochi ne sunt date de pragmatism. Din fericire, mai exista din ce in ce mai mic si mai ascuns sub masca realitatii un grup de visatori si de idealisti. Si aici, in aceste pagini virtuale, ii regasesc si ma lumineaza cu prezenta lor. E aducatoare de caldura prin mormanul de frunze uscate ce aduce aminte de o gradina a zambetelor si viselor pe care le aveam toti o data. Datorita lor, regasim in noi speranta, ne bucuram de mana care ridica frunzele viselor sau care indeparteaza nisipul dezamagirii, vedem flacara ce palpaie uneori, pe care, din teama vrem sa o stingem pentru a nu reveni la speranta unei zile in care sa vedem in locul frunzei cazute, visul unei frunze inmugurind.

In desertul care ne inconjoara pe multi, chiar si fara sa fim constienti de asta, ne stabilim ca idealuri niste flori de plastic si fugim de minunatia florii de camp. Ne gandim ca florile de plastic ne ofera siguranta permanentei dar uitam ca frumusetea vietii consta in transformare, in omida ce roade frunza copacului si in fluturele frumos ce va deveni ea. In loc sa fim mai bogati si sa pastram in suflet frunzele amintirii, noi cautam sa le ardem cu cuvinte dure, cu atitudini arogante, cu pragmatism. Ucidem copilul din noi cu seninatate, spunandu-ne ca asa vom deveni niste adulti constienti, responsabili si fugim de norii de ploaie si de lumina zambetului care ar face din nou sa infloreasca floarea de camp, iar pe floarea de plastic am vedea doar darele de praf lasate de trecerea timpului.

Nu am scris pentru concurs pentru ca nu am vrut. Pentru ca, inca, stratul de nori e atat de gros, incat luminile care razbat par palpairi morganatice, pentru ca mi se pare ca ne-am obisnuit atat de mult cu superficialul incat orice sclipire reflectata de soare ni se pare ireala si falsa. Dar lumina totusi razbate, se lupta sa iasa la suprafata, se lupta pentru noi, nerecunoscatorii.

De ce scriu acum asta?



Asa credeam ca sunt toti copacii pana am intalnit copacul unei copile care desi cu frunze uscate ce mi se asterneau in fata, mi-a aratat ca are puterea si vointa de a gandi cu sufletul. Uitandu-ma la ea, mi-am dat seama cat de puternice radacini are copacul ei si i-am admirat vointa de a birui desertul simtirii.

Si mi-am dat seama de ceva: in cautarea sevei pentru copacii nostri, alegem otrava faimei si gloriei de moment, siguranta o preferam placerii de a ne aventura, adrenalinei de a ne autoprovoca sa cautam mai mult in noi si spre noi. Merita sa ne ucidem copacii doar pentru asa ceva?

Merita sa ne transformam in Dorian Gray doar pentru iluzia frumusetei?

Si cred ca am deja raspunsul, pentru ca, in copacul meu, in loc sa cada o frunza, tocmai si-a schimbat nuanta spre verde si a zambit soarelui ce s-a itit printre nori.