Join the new world

Zăpada se învârteja şi se învolbura peste nemărginirea campului. Rafale de fulgi biciuiau tancurile ce se aliniaseră într-un şir compact de-a lungul a ceea ce ar fi trebuit să fie o şosea. Echipajele se înghesuiseră dedesubtul lor sau se adăposteau pe după ele, în partea ferită de vânt, protejându-şi feţele de apriga muşcătură a crivăţului.

BAS se instalase sub tancul nostru, un MK-4. Tot acolo, Phlander îşi confecţionase un soi de saltea şi ghemuit cum stătea semăna cu o bufniţă, avându-l şi pe Osiris007, complet îngheţat, între picioarele sale.

Impetuoasa noastră înaintare fusese oprită deodată, fără ca cineva să-şi fi dat osteneala să ne explice pentru ce — de altminteri, nici nu ne interesa prea tare. Ce importanţă avea pentru noi dacă stăm pe loc sau facem altceva? Razvan, care-şi săpase o groapă în zăpadă, ne propuse o partidă de şeptică, dar aveam degetele prea îngheţate ca să putem ţine cărţile. Osiris007 avea degerături grave la mâini şi la urechi. Pomada care ni se distribuise părea că face mai mult rău decât bine. De altfel, Phlander o aruncase încă din prima zi, pretinzând că pute a rahat de pisică.

Lexutza se apropie de noi suflând din greu. Sosea de la SMR. Automatul îi lunecă de pe umăr şi căzu în zăpadă, înainte ca proprietarul să-l fi aruncat singur.
— Ce-au vrut aia? se interesă Phlander, privindu-şi degerăturile purulente de pe mâini.

Lexutza nu se grăbi cu răspunsul. Tacticoasa, începu să-şi îndese pipa, vechea ei pipă din lemn, cu căpăcel de metal, fabricaţie proprie. Osiris007 îi întinse bricheta. Cea mai bună brichetă din lume ce nu dăduse niciodată greş. O confecţionase dintr-un tub de proiectil pentru mitralierele AA, iască, o ţandără de cremene şi o bucată din lama unui brici. Scânteia aprindea iasca, bobul de jăratec era aproape invizibil noaptea şi nici cea mai cumplită furtună nu-l putea stinge.

— Hai, zi-i, ce-a vrut? şi Phlander scuipă nerăbdător în zăpadă.
BAS se plesnea peste coapse ca să se mai dezmorţească.
— Christoase, ce frig! Îşi frecă cu grijă obrazul, care semăna mai degrabă cu un vechi pergament decât cu o piele omenească. Credeţi că mai e mult până-n primăvară?
— Tâmpitule! rânji Phlander. Peste trei săptămâni e abia Crăciunul. Cât despre daruri, singurul pe care l-ai putea căpăta ar fi, de la unguri, sub forma unui glonţ în scăfârlie!
De sub vesta ei albă de camuflaj, Lexutza extrase o hartă pe care degetele ei aproape rigide o întinseră direct pe zăpadă. Arătătorul murdar se opri în dreptul unui punct de pe caroiajul hârtiei.
— Uite, va trebui să ajungem cu plutonul ici-şa.
Ivit de după şenila blindatului, BAS se căzni să descifreze numele localităţii.
— Locul unde ne aflăm acum se numeşte Gyula, explică Lexutza, privindu-ne pe rând. E la 30 kilometri de poziţiile romane cele mai îndepărtate de Budapesta. Urmează să pornim în direcţia unei aşezări pe nume Bekescsaba şi să vedem cam ce concentrări de trupe ungare au loc acolo, practic, e vorba de o misiune de recunoaştere pe direcţia Kecskemet. Dacă întoarcerea ne e tăiată, avem ordin să căutăm o legătură cu Armata a 4-a română, care se află la sud-vest de Budapesta. Fireşte, dac-o mai exista în acel moment!
Phlander izbucni în râs şi trase un pârţ zgomotos.
— Ia spune, Lexutza, care dintre voi doi s-a ţicnit: tu, ori animalul ăla din SMR? Unguru’ nu-i nici prost, nici chior! O să ne vadă maşinile de la şapte poşte! Ţinte mai procopsite nici că se poate!
Lexutza îşi frecă bărbia şi-şi miji ochii.
— Află bai baiatule, că toată chestia-i cu dichis. În primul rând, trebuie să transmitem zilnic un mesaj radio Corpului de armată şi, în al doilea rînd — Lexutza se opri, scoase pipa din gură şi se scărpină cu muştiucul după ureche —, în al doilea rînd, ziceam, ne înţolim în uniforme ungare şi ne îmbarcăm în tancurile pe care i le-am julit ungurilor!
— Asta-i sinucidere curată! sări Osiris007. Păi dacă maghiarul ne prinde în trenţele lui şi cu fundul instalat în toracele personale, ştreangul ne paşte!
— Ba eu prefer laţul unei morţi lente!
— Aiurea! şuieră printre dinţi Osiris007. Dacă te-ar lăsa să alegi, află că ai întinde-o în pas alergător până dincolo de Cercul polar! Toate poveştile astea cu alesul sunt nişte tâmpenii! Te lupţi pentru viaţă, oricât ar fi ea de amărâtă şi de păduchioasă! E vrerea lui Allah!
— Şi vrerea lui Allah e să ne costumăm în hanţele lu’ Pisti şi să ne îndesăm în coşciugele sale de oţel? rânji Phlander.
— Allah le-a prevăzut pe toate, ripostă Osiris007.
— Ba să-mi fie cu iertare, strigă BAS de sub tanc. Zici că Allah e bun şi când colo nu face decât să ne bage tot mai mult în rahat!
Osiris007 se mulţumi să dea din umeri. Pentru el nu mai încăpea nici o discuţie când era vorba de Allah. Lexutza se ridică de jos şi-şi culese pistolul-mitralieră din zăpadă.
— Hai, mişcaţi-vă! Căpitanul totMarius moare de dorul vostru!
Ne scularăm în silă şi, aruncând armele pe umăr, pornirăm în gloată spre tancul comandantului de companie.

Căpitanul totMarius sosise de puţin timp la batalionul nostru de marş şi-l ştiam drept un roman fanatic, originar din Bucuresti. Nimerise pe front în urma unor istorii cam ciudate cu nişte copii. Umblau tot soiul de zvonuri şi Phlander, ca întotdeauna, descoperise despre ce-i vorba datorită prietenului său de la statul-major, fruntaşul iVictoras. Maltratarea copiilor. Băi forţate în apă îngheţată practicate într-o casă de „reeducare” şi alte asemenea „distracţii”. Într-o bună zi, la fel ca şi-n alte dăţi, aveam să aflăm tot adevărul. Ne picau tot soiul de indivizi, care ne băteau pe umăr spunându-ne „camarade”, care împărţeau ţigări cu nemiluita, care primeau din diferite org-uri pachete cu ditamai slănini afumate în ele, care povesteau până le seca saliva din gură despre modul frăţesc în care s-au purtat cu populaţia ţărilor ocupate… Până la urmă însă, pe diverse canale întortocheate, porcăriile săvârşite de ei sfârşeau prin a ajunge la bănuitoarele şi mereu neîncrezătoarele noastre urechi. Şi atunci, Phlander şi Osiris007 hotărau care le va fi soarta.

Pe unii îi împuşcam pe la spate în cursul vreunui atac, pe alţii îi pasam lui Pisti şi nu mai ştiam de ei. Oricum, bine nu le era! Pe alţii, în sfârşit, îi lăsam pur şi simplu să crape de frig.
Căpitanul totMarius ne aştepta lângă tancul său, cu picioarele crăcănate şi mâinile înmănuşate proţăpite în şolduri. Era un tip scund şi dolofan, de circa 50 de ani, fost negustor de delicatese. Phlander îl poreclise „taie-slănină”. Ceea ce nu ştiam încă era faptul că, la el acasă, fusese un soi de epitrop al parohiei, şi, totodată, preşedintele consiliului local de tutelă. Adora citatele biblice şi când expedia pe careva în faţa tribunalului militar de campanie, rostea cu onctuoasă părere derău: „Sunt îndurerat că trebuie s-o fac, dar e voinţa Celui de Sus. Neştiute sunt căile Sale atunci când vrea să aducă îndărăt la turmă oaia cea rătăcită”.

Se ruga mai tot timpul, zicea „Binecuvântează, Doamne” înaintea fiecărei mese, invoca Duhul Sfânt înainte de a semna ordinul de execuţie a unor civili unguri pe care numai el singur îi considera partizani şi doar că nu se lingea pe buze în faţa trupurilor ciuruite de gloanţe. „Cel ce scoate sabia de sabie va pieri”, zicea el ridicând spre cer nişte ochi de oblete fiert. Îl confunda pe Dumnezeu cu presedintele, dar de Iisus nu pomenea niciodată. Deh, un evreu!
Într-una din zile, când a executat cu propria-i mână o tânără unguroaica, i-a şoptit cu duioşie obligând-o să se aşeze în genunchi: „În împărăţia cerurilor te aşteaptă o lume mai bună”, a mângâiat-o blând pe păr şi a apucat să descarce de două ori pistolul în ceafa nefericitei înainte ca aceasta să se prăbuşească.

Căpitanul se ţinea întotdeauna cât mai departe de linia-ntâi. Crucea de fier era rezultatul unor matrapazlâcuri ordinare, dar când cei de la regiment au vrut să afle mai multe despre motivele decorării, locotenent-colonelul Darkacid, a primit ordin de la persoane sus-puse să înceteze imediat investigaţiile.
Lexutza îşi făcu raportul şi căpitanul totMarius luă cuvântul:
— Războiul cere jertfe, e însăşi voinţa Domnului. Un război fără morţi nu-i război! Misiunea pe care v-am încredinţat-o presupune, fără îndoială, moartea multora dintre voi, dar va fi o moarte pe câmpul de luptă, o moarte glorioasă!
— Rahat! făcu BAS destul de tare.

totMarius amuţi pentru o clipă. Privirea îi era dezaprobatoare, dar nu mânioasă. La Şcoala militară din Bucuresti învăţase că un ofiţer nu trebuie să-şi piardă niciodată cumpătul. Elevul totMarius umpluse o sută douăzeci şi şase de caiete cu extrase din regulament şi preceptele ofiţerilor-instructori. Unul dintre ele, de pildă, conţinea totul despre comportarea unui ofiţer atunci când se deplasează cu bicicleta. Aşa stând lucrurile, nu învrednici plutonul decât cu o privire dispreţuitoare.

Moartea poate fi frumoasă, continuă el cu intonaţii de predicator. Ea poate fi chiar dulce, mai strigă el, adresându-se pustiului îngheţat din jur, gustând parcă adjectivul „dulce”. Datoria ostaşului roman este să lupte şi să moară pentru măreaţa sa Patrie, nu-i sfârşit mai frumos decât acela de a muri ca un erou!
— N-ai decât să sfârşeşti tu! fu comentariul lui BAS.
Căpitanul făcu un imens efort ca să stăpânească urletul de furie înţepenit în gâtlej. Deschise şi închise de câteva ori gura în timp ce faţa, altminteri vânătă de ger, pălea şi se înroşea succesiv.
— Caporal, te poftesc să-ţi ţii gura atâta timp cât nu mă adresez direct!
— Să trăiţi, dom’ căpitan, răcni BAS, îmi ţin cu plăcere gura până când dom’ căpitan binevoieşte să mi se adreseze!
Phlander se hlizi, Osiris007 aşişderi, Dusmanul86 scuipă nepăsător în direcţia unui cadavru acoperit pe trei sferturi cu zăpadă, Lexutza juca pe loc, plesnindu-se peste coapse.

Comandantul companiei îşi muşcă buza, săltă centironul care se cam lăsase sub greutatea pistolului purtat la şold şi continuă cu glas ceva mai aspru:
— E însăşi voinţa lui Dumnezeu ca voi să fiţi cei desemnaţi pentru o misiune în spatele liniilor roşii, o magnifică misiune de care puteţi fi mândri!
— Băi, Osiris007, Dumnezeu e cumva general? se auzi vocea lui BAS.
De data asta, totMarius uită şi de caiete şi de tot. Din trei paşi ajunse în faţa matahalei şi se porni să urle, împroşcând cu stropi de salivă:
— Ticălosule! Jigodie! Porcule! Trei zile de carceră pentru obrăznicie la adresa comandantului. Un cuvânt în plus şi te curăţ ca pe o jivină ce eşti! Repetă ce-am spus!
— Da, să trăiţi, numai să nu trageţi dom’ căpitan, răspunse BAS ca la cazarmă, că dacă dom’ căpitan nu mă nimereşte s-ar putea să fiu înaintat Tribunalului militar ca să fiu reîmpuşcat!
Căpitanul deveni apoplectic, mâna i se întinse spre tocul pistolului şi o clipă ne-am temut că va trage. Singurul care-şi păstrase firea era huiduma noastră tâmpită care stătea în poziţie de drepţi şi se holba la cer.
— Culcat! răcni căpitanul.
— Cine? Eu?
— Culcat! repetă totMarius spumegând de furie.
BAS se prăvăli în zăpadă exact ca un sac cu cartofi care cade din pod. Grăsanul ofiţer se uită la el, scuipă scârbit şi continuă, adresându-se plutonului:
— Criminalul ăsta e o ruşine pentru întreaga companie. Dacă v-a mai rămas un strop de onoare, aranjaţi-vă în aşa fel încât să putrezească în cel mai scurt timp sub o cruce din crăci cu o cască ruginită-n vârf, dar vă garantez că zilele-i sunt numărate şi că primul tribunal de campanie o să se ocupe de el!

Din fericire, băcanul din Bucuresti nu putea auzi ce mormăie BAS cu botul înfundat în zăpadă, aşa că binevoi să ne pună la curent cu misiunea încredinţată. Grupa urma să se echipeze în uniforme ungare, să se îmbarce în patru tancuri DMF şi să efectueze o recunoaştere în spatele liniilor inamice. S-ar putea ca în Romania lumea să aibă un respect deosebit pentru Convenţia de la Geneva — de vorbit, în orice caz, se vorbea întruna —, dar ideea asta genială constituia o violare flagrantă a sus-amintitei convenţii. După ce isprăvi ce avea de spus, căpitanul ne făcu vânt cu un gest dispreţuitor. În ochii lui eram de pe acum daţi dispăruţi.

Lucrul cel mai greu a fost să găsim o uniformă în care să încapă cei doi metri de ciolane şi muşchi ai lui BAS. Acesta din urmă zbiera cât putea că-i o porcărie ce se face cu el, că nimeni n-are dreptul să-l îndese în uniforma lui Pisti. Furibund, se zbătu să tragă pe el nişte nădragi vătuiţi, vru să bage o căciulă cu clape în gura tunului şi răsturnă cu piciorul o puşcă-mitralieră ce se găsea în preajmă-i.

— Las’ că ştiu ce fac! răcni el deodată. O să cer executarea imediată a celor trei zile de carceră! Conform regulamentului, un pedepsit poate cere încarcerarea pe loc dacă e supus şi unei alte pedepse suplimentare.
— Te-ai ţicnit! ripostă Osiris007. „Taie-slănină” o să te împuşte pe loc pentru refuz de executare a misiunii ordonate şi încercare de dezertare în faţa inamicului.
— Ba să ştii că am dreptate! insistă colosul. Îţi mai aminteşti ziua în care l-am ales pe Alpho ca presedinte şi m-am încurcat la votare?

Cei care eram veteranii companiei am izbucnit, fără voie, în râs aducându-ne aminte de faimoasa zi a votării. Era marele referendum liber care trebuia să demonstreze unitatea poporului roman. Participa toată lumea, inclusiv soldaţii. La noi — slujeam pe atunci la Regimentul de care de luptă FSR — treaba a debutat prin lipirea pe toţi pereţii a unor prea frumoase afişe colorate, aparţinând diverselor partide. S-au ţinut discursuri prin dormitoare şi sălile de masă, ba s-au organizat chiar şi discuţii „libere” în timpul orelor de instrucţie. Unele dintre ele s-au dovedit a fi chiar furtunoase. În plutonul nostru existau patru “comunişti” şi şapte social-democraţi, toţi ceilalţi eram tufă în materie de politică, dar, după un anume timp, majoritatea dintre noi a ajuns la concluzia că e mai bine să votăm împotriva lui Alpho, chiar dacă nu ştiam prea bine de ce anume.

A venit şi ziua referendumului. Pe străzi cântau fanfare, răpăiau tobe. Peste tot numai drapele, însă, deşi votul era liber, nu le vedeai fluturând decât pe cele apartinand lui Alpho. La orele 15 trebuia să fim prezenţi la cazarmă, fiecare grupă urmând să voteze în dormitorul ei. Aproape că ne luase cu friguri. BAS declara sus şi tare că va vota numai pentru partidul care-l va trimite imediat acasă şi, împreună cu Phlander, se şi apucase să-şi strângă cazarmamentul şi echipamentul ca să le predea la magazie, totul fiind, în viziunea lor, o chestiune de ore.

Uşa s-a deschis făcând loc locotenentului Hoffa, poreclit „Călugăriţa”, care a pătruns ţinând în mână un teanc de buletine de vot.
— Drepţi! a răcnit şeful de dormitor şi i-a prezentat ofiţerului raportul.
Acesta a salutat cu trei degete duse la vizieră, după care s-a uitat prin încăpere să vadă dacă totul e-n ordine. Sub talpa lui Phlander a fost descoperit un pic de ţărână, neglijenţă care l-a costat învoirea de duminică, iar BAS, al cărui deget rămăsese murdar de unsoare de armă s-a învârtit de un planton peste rând. Acum, disciplina romana era salvată.

„Călugăriţa” a ordonat repaus, cu gesturi solemne a înşirat buletinele pe masă, şi-a netezit vestonul şi ne-a cercetat cu o privire scrutătoare. Ceea ce a văzut l-a liniştit: eram cum trebuia să fim, o turmă disciplinată şi supusă până la moarte. Tuşi, dregându-şi glasul, mai trase o dată de poalele vestonului de sub care spânzura, în cinstea acestei măreţe zile, stiletul de paradă şi ne zâmbi ca o fecioară la prima împărtăşanie.

— Camarazi! zbieră el. Astăzi, marea Romanie urmează să voteze. Trăiţi o zi măreaţă. O zi măreaţă în timpul căreia se va petrece ceva cu totul deosebit!
Se opri brusc, constatând că BAS nu-l ascultă şi-i cu privirea aiurea.
— Soldat Bogdan_armand_sibrand, la ce te uiţi?
— La muşte, dom’ locotenent.
— Care muşte?
— Ale două care se regulează acolo sus, pe lampă, dom’ locotenent. Şi BAS arătă cu degetul două muşte încălecate pe abajurul becului din tavan.
— Idiotule! mârâi locotenentul. Repetă ce am spus!
BAS luă poziţia de drepţi, abandonând contemplarea muştelor.
— Dom’ locotenent a zis că e o zi măreaţă.
— Bine. Dar de ce e o zi măreaţă?
Huiduma îl privi cu un aer năuc, aproape se auzeau scârţâind rotiţele creierului său.
— Ei bine? întrebă, sec, ofiţerul.
Chipul lui BAS fu iluminat de o subită inspiraţie:
— E o zi măreaţă pentru că avem învoire până la noapte, şi ziua-i lungă.
— Cretinule! urlă locotenentul şi-i cârpi o pereche de palme.
După ce-i reveni calmul, „Călugăriţa” îşi reluă discursul:
— Camarazi, vă ordon să simţiţi până-n străfundul sufletului vostru emoţia acestei măreţe zile! Dacă există vreunul care să n-o simtă, îi voi administra o asemenea chelfăneală încât fundul lui va frige atât de tare că se va putea face omletă pe el! Sper că m-aţi înţeles, brutelor? — Îşi potrivi stiletul de paradă. — Conducatorul nostru, de Dumnezeu binecuvântat, Alpho, a îngăduit unor nenorociţi ca voi să-l votaţi şi mi-e greu să-mi închipui că, aşa tâmpiţi cum sunteţi, v-aţi putea gândi să votaţi pe altcineva!
Toată gaşca, inclusiv comuniştii şi social-democraţii, am răcnit de trei ori „ura!”. Apoi, primul din flancul drept fu chemat la masă. Locotenentul îi vârî un creion între degete şi-i arătă buletinul:
— Pui o cruce aici!
Unul după altul, fiecare dintre noi se prezentă la masă şi totul merse ca pe roate până veni rândul lui BAS. Tulburat şi zăpăcit de ceea ce se întâmplă, brontozaurul nostru puse cruciuliţa altundeva. Unde? N-am aflat o niciodată. Cert e că locotenentul Hoffa a explodat mai ceva ca o bombă:
— Înaltă trădare! Porcule! Te mănânc de viu!
BAS fu expediat pe sub paturi şi pe dulapuri, primi trei plantoane peste rând, după care întreaga grupă a fost pedepsită cu o oră de instrucţie.
Seara, comandantul de companie l-a condamnat pe BAS la paisprezece zile de carceră pentru că întinase onoarea companiei
— Dacă ar fi să capeţi ceea ce meriţi, te-aş trimite cu un şut în fund direct în faţa plutonului de execuţie! şi scuipă la picioarele huidumei. Eu însă îndrăgesc oamenii şi animalele, aşa că scapi numai cu carcera.
Comandantul de batalion a transformat pedeapsa în trei luni de închisoare cu lanţuri la picioare.
— Şi dacă te pune dracul, malacule, să ieşi la raport la comandantul de regiment, te paşte Tribunalul militar. Doamne, ce rău îmi pare că nu mai suntem în evul mediu! Singura ta şansă, bivole, e să ceri executarea imediată a pedepsei!
Zece minute mai târziu, BAS era la pârnaie şi timp de trei luni s-a tot întrebat unde te pot duce voturile liber exprimate!

Lexutza se apropie de noi cu mersul ei atât de caracteristic, şi ordonă pe un ton sec:
— Grăbiţi-vă cu înţolitul în hanţele lui Pisti şi pregătiţi cele două DMF-uri. Plecarea într-o oră!
N-au fost nici surle, nici tobe, pur şi simplu am dispărut, cenuşii şi trişti
Muţi, comandanţii de car ne priveau de la înălţimea turelelor. Lexutza ridică o mână în semn de adio şi cu asta se încheie totul.
— N-o să-i mai revedem niciodată, spuse un locotenent de la compania a 4-a. Dacă Pisti pune mâna pe ei, urmează ştreangul în cinci minute, iar dacă încearcă să se întoarcă în liniile noastre în uniformele pe care le poartă şi cu DMF-urile astea, se va trage în ei ca în ciori.
Şi scuipă cu amărăciune.
— Iarăşi suntem în rahat! comentă BAS, încercând să lărgească, folosind talpa cizmei, căciula prea strâmtă.
Tancul trudea din greu urcând panta, şenilele scrâşneau, ţevile de eşapament împroşcau scurte flăcări albastre. Phlander acceleră. Mugetul motorului se repercută de coastele munţilor. Bihorean, care, de regulă, nu se gândea decât la livada sa de portocali pe care-o va avea după război, deschise unul din obloane şi scrută noaptea. Crivăţul aduna peste tot troiene uriaşe.
— Dealuri şi iarăşi dealuri.
— Da, iar printre ei, Pisti şi iarăşi Pisti, completă Lexutza.
— Am şi trecut de liniile lor? se interesă Phlander, ambalând motorul.
— Demult, murmură Lexutza, sprijinindu-şi fruntea de rama de cauciuc a periscopului şi străduindu-se să străpungă noaptea prin sticla groasă, armată cu sârmă de oţel.
— Barem să nu nimerim peste mine! gândi ea cu glas tare.
Osiris007 chicoti, sarcastic. BAS renunţase să mai lărgească prea-strâmta căciulă, pe care de altminteri o şi expediase în decor, şi acum trona cu palaria gri pe căpăţână, palarie care, alături de casca galbena al lui Phlander, provocase nenumărate accese de turbare diverşilor superiori.
— Băi francezule, zise el ajustându-şi melonul, crezi c-aş putea intra în grădina lui Allah? Ştii, cu religia nu m-am descurcat niciodată prea bine.
— Închină-te şi roagă-te lui Allah şi el te va ierta, îl povăţui Osiris007.
— Nici un fel de iertare pentru gorila asta! izbucni Phlander. Fărădelegile lui depăşesc chiar şi puterea lui Allah!
— Dacă s-ar întâmpla aşa ceva înseamnă că şi Hitler şi-ar găsi acolo adăpost, ceea ce e cu neputinţă! Allah n-ar trebui să accepte aşa ceva!
— Destul! le-o reteză Osiris007. Puţin îi pasă lui Allah de nişte jigodii ca voi, dar asta nu înseamnă că nu-i datoraţi respect.

Strigătul înăbuşit al Lexutzei ne trezi la realitate şi într-o clipită redevenirăm ceea ce eram: fiare. Phlander frână brutal şi izbuti să nu dea peste o coloană de infanterişti sovietici. Soldaţii agitară braţele, strigară ceva acoperit de duduitul motorului, apoi dispărură îndărătul nostru, înghiţiţi de vârtejurile de zăpadă stârnite de şenile.
Spre marea noastră uşurare, apăru şi celălalt tanc, învolburând la rîndu-i zăpada, nimeni nu găsise nimic suspect în apariţia acestor două DMF-uri.
Glasul Lexutzei răsună, alterat, în căşti:

— Păstrează distanţa între vehicule.
Celălalt tanc încetini, deveni o umbră, apoi pieri în noapte, doar paraziţii din căşti îi mai trădau prezenţa.
— Dora unu către Dora doi, şoptea Lexutza prin laringofon. Unghi de marş 216, viteza 30, indicativ 16. Terminat.
Paraziţii dispărură.
— Crăp de frig, am gemut si eu.
— Dă-te jos şi fă un cros pe lângă noi, mă luă peste picior Phlander. Ai putea chiar striga „Traiasca pitoreasca Romanie!” Atunci să vezi ce cald o să ţi se facă!
— N-aş zice că-i o plăcere să rulezi aşa, printre unguri, spuse RazvanBriceag, scuturându-se. Dacă ar bănui ceva…
— …s-ar termina cu noi în doi timpi şi trei mişcări, îi continuă Lexutza gândul. Şi nimeni pe lumea asta nu le-ar putea reproşa că ne-au căsăpit: încălcăm cu neruşinare legile războiului.
— Şi atunci, de ce n-am zis nu? strigă BAS.
— Pentru că, dacă refuzam, tot ştreangul sau glonţul ne aştepta: neexecutarea ordinului pe câmpul de luptă.
— Nu mai pricep nimic, făcu, îmbufnându-se, BAS.
— Atunci execută şi nu mai pune întrebări! conchise Osiris007.
Întreaga noapte am rulat pe drumuri troienite, înfundându-ne în zăpadă şi patinând. Brusc, Lexutza scoase un strigăt, vizibil îngrozita.
— Ce s-a mai întâmplat? mugi BAS.
Nu-i răspunse nimeni, doar Osiris007 avu un râs amar:
— Sfârşitul, băieţică, asta s-a întâmplat.
— Pregătiţi-vă de luptă! ordonă Lexutza.
— Zi-i mai degrabă de un corp-la-corp! rectifică Phlander frânând.
Osiris007 armă pistolul-mitralieră, eu înhăţai o grenadă, Bihorean îşi lipi ochiul de ocularul periscopului. În lumina palidă a zorilor ce abia mijeau se distingeau contururile imprecise ale unor tancuri oprite pe un drum lateral. Lângă blindatul nostru se agita un tip, probabil un ofiţer, care răcnea ceva în maghiara. Lexutza întredeschise chepengul şi-i răspunse, amestecând alandala cuvinte engleze, franceze, şi germane. Între timp, apăru şi cel de-al doilea DMF, care frână cu întârziere şi ne tamponă zdravăn. Ofiţerul se porni pe înjurături şi, har Domnului, în limba lor sunt destule.
— Luaţi-vă după tancurile care vin! ordonă el, sărind pe blindaj.
Era un ofiţer din trupele speciale ungare, poate chiar un gradat, cu o căciulă albă de blană şi petliţe verzi a căror simplă vedere ne îngheţă sângele în vine. Lexutza, cu capul scos din turelă, încerca să se înţeleagă cu el în vorbirea ei stâlcită.
— Eşti din ţările vestice? o intreba ungurul.
— Îhî!
— Se vede după cum vorbeşti. După victorie, să faci bine şi să înveţi limba noastră cumsecade!
Ne nimerirăm în capul unei lungi coloane de tancuri. Peste tot gradati în uniformă, care zbierau şi se agitau, străduindu-se să pună în mişcare coloana.
— De unde dracu veniţi? întrebă ofiţerul ungur, oferindu-i Lexutzei tabachera sa cu tutun.
Lexutza îndrugă ceva în legătură cu o misiune specială — ceea ce nici măcar nu era o minciună —, dar, spre fericirea noastră, atenţia comisarului se concentră asupra învălmăşelii care se produsese pe şosea şi care bloca înaintarea. Sărind de pe blindaj, se îndreptă în fugă spre agenţii de circulaţie, cerând prioritate pentru cele două tancuri ale noastre, de fapt pentru el,deoarece era în mod vădit grăbit şi noi îi slujeam drept mijloc de transport. Răcnetele lui, înjurăturile şi ameninţarea cu moartea dădură rezultatul scontat şi ni se făcu loc.
— Mai repede! Mai repede! comandă el, sărind la loc pe blindaj.
Pe drum, îl complimentă pe Phlander pentru modul magistral în care conducea mastodontul de oţel şi o întrebă pe Lexutza dacă, la o adică, n-ar vrea să i-l cedeze ca şofer. Lexutza îi promise că va vorbi cu comandantul armatei noastre. După vreun sfert de ceas, comisarul, care îngheţase bocnă stând afară, a cerut să i se facă un pic de loc în interior. Lexutza se înghesui în RazvanBriceag şi prin chepengul deschis apărură cizmele cu carâmbi lungi ai ofiţerului, apoi ateriză şi el cu un „buf” sonor pe planşeul de oţel.
— Ce bordel mai e şi aici! exclamă el, dând un şut raniţei lui BAS. Ai ceva vodcă, pui de căţea?
— Este, răspunse Lexutza, întinzându-i bidonul.
La următoarea răspântie, alt baraj. Un sergent din trupele speciale ne cere parola.
— “te vagy a szivembe irva” , răspunse prompt gradatul „nostru”.
— Tancurile fac parte din Regimentul 67 Blindate? îl chestionă sergentul
— Nu, răspunse gradatul. Misiune specială.
Sergentul ne rugă să aşteptăm, fiind vorba de o misiune specială, trebuia să raporteze şefilor săi.
— Ei fir-ar să fie! înjură el, sărind din turelă. Ne grăbim!
Bombănind, se luă după sergent şi se îndreptă spre un brad, sub care un maior, tot de la trupele speciale stătea de vorbă cu alţi câţiva ofiţeri. L-am văzut pe gradat prezentându-şi actele, maiorul izbucni în râs şi-i spuse ceva tipului, arătând spre un automobil tras puţin mai încolo. La rându-i, gradatul râse şi el, era clar că i se propusese un mijloc de locomoţie niţel mai confortabil decât un DMF.
Sergentul reveni şi-i întinse Lexutzei câteva foi de hârtie.
— Iată noile ordine de liberă-trecere. Pe alea vechi le puteţi rupe. Se pare că ticăloşii de romani s-au strecurat cu nişte tancuri în spatele liniilor noastre, dar le venim noi de hac! D-aia se şi schimbă liberele-treceri şi parolele. Aveţi cumva un strop de vodcă?
Lexutza întinse bidonul lui BAS. Conţinutul dispăru fulgerător, mai abitir ca roua dimineţii sub razele soarelui de vară. Sergentul icni mulţumit şi zgomotos.
— Iată şi noua parolă pe care nici un roman n-o va putea rosti cum se cuvine şi pe care voi, vesticii, ar fi bine s-o pronunţaţi corect fiindcă la cea mai mică zbârceală se trage fără somaţie. Reţineţi: “te vagy a lelkemre bizva“. Răspunsul e: “Magyarorszag” . Sper că ştiţi că asta-i strada pe care e sediul nostru din Budapesta! Nici un roman n-are de unde şti chestia asta. Cu un chicotit răutăcios, se căţără pe blindaj ca să-i explice Lexutzei itinerariul: Te îndrepţi în direcţia Szentes, dar nu intri în localitate că acolo-i toată divizia a 14-a. O iei spre sud, către Orosnaza. Comandamentul de acolo îţi va da noua parolă. Te prezinţi apoi la unitatea specială din Cegled, unde ţi se va încredinţa ce o să ţi se încredinţeze. Ai inteles?
— Îhî, mormăi Lexutza

Amicul nostru ne făcu semn să-i dăm drumul.
Ore în şir am rulat către sud, căutând să ocolim toate aşezările ivite în cale, ne-am încrucişat, de câteva ori, şi cu coloane în marş, dar nimeni nu ne-a cerut vreodată parola. Pe seară, am ajuns în inima munţilor. Tancurile au fost camuflate sub crengi de brad, atât de iscusit încât nu le vedeai de la un metru. Lexutza ridică antena staţiei radio şi stabili legătura cu SMR-ul. Ordinul nu întârzie: „Misiunea continuă în direcţia Tuapse”.

— Tuapse? făcu Lexutza, strângându-şi calabalâcul. Zău că ştabii noştri nu duc lipsă de imaginaţie!
— Dac-am avea bafta să dăm peste un bordel al lui Pisti, ce faptă bună am putea face, se lăsă BAS pradă visării.
— Şi cam ce faptă bună ai putea face? îl întrebă batjocoritor Bihorean.
— Să aducem bietelor fete un pic de fericire. O partidă de craci în aer cu BAS e mai ceva decât sărutatul inelului Prea Sfântului Papa de la Roma pentru un credincios.
— Încetează să mai amesteci lucrurile sacre cu porcăriile tale! se stropşi Osiris007. Ţi-am mai spus-o o dată! Priceput?
— Da’ n-am zis nimic de Allah al tău, băi şarpe francez!
— E acelaşi lucru. Există un singur Dumnezeu, chiar dacă poartă nume diferite. Bagă-ţi asta în căpăţână şi să nu te mai aud hulind!
RazvanBriceag, romanul nostru fanatic, deschise gura să riposteze, dar, întâlnind privirea aceea specială a lui Osiris007, preferă să tacă.
Duduind din uriaşele lor motoare, tancurile porniră spre sud-vest.
— Carburantul e pe terminate, anunţă Phlander.
— Asta-i bună! sări imediat BAS. Doar n-o să mergem pe jos. Maică Prea-Curată din Ierusalim! Am bătături şi sufăr de hemoroizi!
Lexutza aruncă, batjocoritor:
— Nu uita să le-o spui şi celor din escortă când te vor încolonacatre plutonul de executie!

Mânaţi din urmă de nori burduşiţi cu zăpadă, am reluat marşul spre apus. Munţii deveneau tot mai abrupţi, mai sălbatici. Drumul, care pe hartă apărea ca o şosea largă, se îngusta întruna, mastodonţii de oţel patinau pe poleiul format şi era nevoie de întreaga măiestrie a mecanicilor noştri conductori, Phlander şi dusmanul86, ca să nu se rostogolească în prăpastie. Sticla vizoarelor se acoperise cu un strat gros de gheaţă, trebuia să mergem cu obloanele deschise, dar crivăţul spulbera în asemenea hal zăpada că nu vedeam nici măcar unde se termină ţeava tunului.

Pe neaşteptate, tancul condus de dusmanul86 derapă şi se propti cu botul în coasta muntelui. Am coborît cu toţii şi l-am prins cu două cabluri zdravene de oţel de tancul nostru. La prima tracţiune, cele două cabluri, groase cât braţul, s-au rupt ca şi cum ar fi fost o biată sforicică. Atunci, am recurs la lanţul cel mare. Treptat, tonele de oţel au prins să se aşeze pe direcţia dorită, dar, brusc, vehiculul lunecă şi nu se opri decât pe buza prăpastiei, mai, mai să tragă şi tancul nostru după el.

dusmanul86 sări din maşină, înşfăcă un baros cât toate zilele şi se apucă să bată în disperare cu el în cârligul de remorcare. Ni s-a tăiat pur şi simplu respiraţia când am văzut că şi tancul nostru e tras spre genune. Phlander a accelerat brutal, jerbe de scântei au ţâşnit de sub şenile, dar exact în momentul în care credeam că totul e pierdut, cârligul a cedat şi tancul lui dusmanul86 s-a prăvălit, cu zgomot sinistru, în vidul negru, ducând cu sine, coşciug de oţel, pe micul Bill Gates, radistul-mitralior. De ce nu părăsise şi el blindatul? Nimeni n-ar fi putut-o spune…

— Cât carburant mai avem? a întrebat Lexutza.
— Cât să spălăm în el izmenele lui BAS, răspunse Phlander.
— Păi, atunci sunt câteva sute de litri, interveni RazvanBriceag. Izmenele lui BAS sunt mai împuţite decât o groapă de vidanjare!
— Încetaţi cu tâmpeniile voastre, se stropşi Lexutza. Vreau să ştiu exact câtă motorină ne-a mai rămas!
— Joja e la zero. Hai să zicem c-ar mai fi vreo cinci litri pe fundul rezervorului, comunică Phlander.
— Stingerea-a-a! psalmodie RazvanBriceag, imitând trompetul şi aruncând un bulgăre de zăpadă în prăpastie.
— Bine, decide Lexutza. Îi facem vânt în prăpastie. Demontaţi închizătoarele tunului şi ale mitralierelor, luaţi tot ce poate fi transportat şi amintiţi-vă că muniţia e mai preţioasă decât vodka! Sunt vreo cinci, şase sute de kilometri până la poziţiile romane.
— Ai stofă de sportsman! se hlizi Phlander. Un fleac de plimbărică de cinci, şase sute de kilometri!
Şi se porni să fredoneze:
„Sunt o păsărică plimbăreaţă,
care zburdă-n voia ei…”
— Am bătături! se tângui BAS.
— Gura! porunci Lexutza. Dacă vă ordon s-o faceţi pe pifanii e pentru că asta-i singura şansă de a ajunge la ai noştri.
— Ne-au şters demult din controale, fii sigur, convinşi că ne legănăm cu toţii atîrnaţi de o cracă, spuse în silă RazvanBriceag.
Osiris007 aruncă prin oblonul frontal raniţa sa şi trei pistoale-mitralieră şi se uită la Phlander care se sprijinea de blindaj.
— Facă-se voia lui Allah, murmură el.
Tancul fu golit de tot ce putea fi necesar, după care Phlander puse levierul schimbătorului de viteză în poziţia „marşarier”, blocă acceleraţia şi sări afară cu sprinteneala unei pisici. Peste câteva clipe, colosul cenuşiu dispărea în prăpastie.
— Hai, eroilor, direcţia est, spuse râzând dusmanul86 şi-şi aruncă pe umăr mitraliera. Nu mă simt deloc la mine acasă în pustietăţile de-aici.
— Ce departe e Pache Protopopescu, numărul 26, murmură BAS. Maică lu’ Dumnezeu, cât e de departe…
— Da’ ce-i acolo de-i duci aşa dorul?
— Un bordel nemaipomenit cu nouă corvete durde şi ţâţoase. Ce timpuri minunate!…
Cu priviri nostalgice, gorila urmărea sarabanda fulgilor de nea.
— Dacă asta te-ar putea consola, îl luă Osiris007 peste picior, până la Viena e şi mai departe, în schimb şansa de a ajunge acolo e mai mare decât la bordelul tău.
Pe seară, ne-am oprit să ne mai tragem sufletul.
— Ce viaţă de rahat! făcu BAS, scoţând din buzunar un pachet de tigari. Era unul din acele pachete puturoase pe care le primeau soldaţii pe front.
Cei care n-au făcut niciodată parte dintr-o unitate militara, cei care nu s-au simţit părăsiţi şi, uitaţi în spatele liniilor inamice, aceia nu-şi pot da seama de valoarea acestui tutun atât de hulit în alte împrejurări. Neomenescul frig e dat uitării, piere foamea care-ţi răscoleşte maţele, mădularele nu mai sunt ca de plumb… stai în zăpadă, bine proptit pe picioare şi tragi adânc în piept fumul puturos… Din timp în timp, câte un oftat de plăcere, un zâmbet care mijeşte… Avem tigari şi suntem liberi! Încă nu-i totul pierdut.

Mergeam şi sporovăiam la nesfârşit despre ce-o să fie după război şi despre proiectele noastre, amestec ispititor de golănii, răzbunări si ganduri legate de fete. BAS visa sa se faca profesor-imposibil, dat fiind firea sa-Phlander tot vorbea despre afacerile pe care si le va deschide, Lexutza despre intoarcerea la iubitul ei, RazvanBriceag la functia ce o va ocupa in armata si tot asa. În cea de-a şasea zi am scăpat de munţi şi am dat de câmpie. În faţă stateau Lexutza, dusmanul86 şi Bihorean. Phlander, Osiris007 şi BAS se tolanira mai în urmă şi se certau pe un codru de pâine, ultimul de altfel. Eu unul mă băgasem după un mărăciniş şi mă odihneam. Am adormit toti…

Ţara asta, atât de ostilă nouă, străinilor, ne-a venit de hac. Am ajuns să ne luăm la bătaie între noi, să ne muşcăm, să ne scuipăm. De dimineaţă, BAS şi RazvanBriceag s-au mardit pe tăcute preţ de vreo douăzeci de minute. RazvanBriceag s-a ales cu nasul stâlcit şi, dacă n-ar fi intervenit Lexutza, dracu ştie cum s-ar fi terminat încăierarea. Din fericire, în glasul potolit al Lexutzei e mai multă autoritate decât în corul reunit de răcnete al tuturor comandantilor şi generalilor. Pugilatul a încetat, dar adversarii au continuat încă multă vreme să se ameninţe cu moartea. Ce-o fi şi cu izbucnirea asta de ură?

Marsaluind mai departe ca niste condamnati la moarte, distingem toti la destul de mare departare care de asalt. Phlander, care mereu murea de curiozitate a si spus primul:
-Sunt EK1, petardele noastre folosite de pifani! Dar ce mama ciorilor cauta taman aici?
Toti eram bulversati. Nu ne venea sa credem ca in plin teritoriu inamic existau tancuri de ale noastre.
-Bun, ne impartim in 2 grupe, spuse Lexutza sleita de puteri. Prima grupa e conduce Osiris007 si in ea vor fi RazvanBriceag, BAS si Phlander iar in a doua dusmanul86, bihorean si Manta B.
-Te tii de bancuri!, rasuna deodata vocea baritonala a lui BAS. Daca baietii ne asteapta sa ne toarne in fund plumb cu stropitorile lor?
-Aici e avantajul nostru, vorbi incet Osiris007. Avem uniformele lor, iti aduci aminte?
-Gata cu rahatul asta! spuse Lexutza, vizibil enervata. Le luam beregatele, furam blindatele si ne intoarcem la ai nostri. Nelamuriri?

Nimeni nu spusese nimic. Toti aveam incredere in Lexutza asa cum si ea avea in noi. Anii de lupte ne-au adus binecuvantata incredere fara de care, pe front, esti pierdut. Atunci cand eram suferinzi, Lexutza ne spunea vorbe de duh ca sa ne mai amelioreze starea, cand eram tristi, BAS si cu Phlander ne amuzau cu povestioarele lor porcoase iar cand vreunul suferea din orice alt motiv, Lexutza ramanea omul de baza.

Inaintez incet cu bihorean in stanga mea, Lexutza in dreapta si dusmanul86 in incheiere. Cu degetele inclestate pe arme, ne apropriem precum pisicile de carele blindate. Deodata, un strigat de bucurie se aude si speriati, armam armele, gata sa ne vindem pielea scump.

-Au si carburant, racni Phlander. Sfinte, ce dracu-s cu ele aici?
-Phlander, pentru numele lui Dumnezeu, nu mai urla! se ratoi Lexutza la el. Vrei sa ne ciuruiasca ungurii?
-Pisti e departe, se vede de la o posta, spuse BAS hlizindu-se
Suspiciosi, scrutam zarea. Nici urma de unguri. Ne suim toti de-a valma in 2 care blindate si le pornim. Nici o reactie. Motoarele duduiau usor, parca spunandu-ne ca nu mai e mult pana cand misiunea se va termina si ca totusi vom scapa. Levierul montat pe stanga, ambreiajul apasat la maxim, acceleratia ciupita usor si mastodontul de 72 de tone se urni din loc. Mergeam spre liniile noastre, satui de frig inuman, de lipsa tuturor lucrurilor necesare dar mai ales, de un pat. Toti tanjeam dupa un pat.
-Hopaaa! urla in laringofon Phlander. Dupa canonada ne apropriem de front. Asa de rapid s-a miscat SMR-ul?
-La cate se intampla in jocul asta, nimic nu e imposibil, spuse Osiris007 razand. Azi aici, maine poate la Budapesta.
-Gura amandoi, urla Lexutza. Liniste totala pana dam de liniile noastre!
-Dar ce, crezi ca mai e mult? intreba BAS ca un copil de clasa intai cand e intrebat de adunare
-Uhm, nu stiu. Sper sa fie aproapre frontul spuse Lexutza usor increzatoare in ceea ce zicea.

Sortii au tinut cu noi si dupa un povarnis abrupt, nimeriram fix in liniile ungare de aparare. Forfota mare, artileria tragea cat de sporadic putea, oamenii se plezneau peste picioare ca sa se mai incalzeasca, tancurile lor stateau aliniate, pregatite pentru un viitor atac. Nimeriseram intr-o concentrare de trupe.

-Sa fiu al dracu, nu vroiam sa dau in liniile ungurilor, se tangui Phlander. Ma ia asa cu un frig la ceafa cand ma gandesc.
-Atunci nu te mai gandi si hai sa ne gasim o modalitate sa trecem la ai nostri, propuse Osiris007, vizibil nervos.
-Stiu eu, spuse brusc BAS. Daca asteptam noaptea la liziera si inaintam incet spre transeele noastre. Dar abandonam tancurile. Ce ziceti, e bun planul?
-Nu e rau deloc, zambi deodata Lexutza. Zambetul ei ne arata ca, oricat de disperata ar fi fost situatia, totusi ar exista o scapare. Era unul din lucrurile ei care ne calmau.
-Bun, vedeti crangul acela? spuse bihorean aratand concomitent catre un crang mai ascuns. Haideti acolo. Si inca repede. Stam ca niste curci plouate in mijlocul drumului.
Ajunşi la mică distanţă de poziţiile noastre, ne ascundem în crâng, aşteptând noaptea următoare. Apoi, urmând planul lui BAS, ne îndreptăm cât se poate de firesc spre tranşeele romane, fiind, chipurile, un detaşament de pionieri. La fiecare somaţie, Phlander răspunde imperturbabil:
— Misiune de minare.

Nimeni n-a insistat să cerceteze mai îndeaproape, un câmp de mine e o centură de siguranţă în plus. Dimpotrivă, eram chiar ajutaţi să trecem peste talazurile tranşeelor, câte unul ne îmbia cu o vodka, alţii ne urau baftă. Ba un sergent-major, cărunt şi cu mustaţă ne-a şi binecuvântat, ce-i drept, pe furiş. Cu mişcări de reptilă am pornit toti peste „ţara nimănui” spre poziţiile romane. O mitralieră intră brusc în acţiune, smulgând cu un glonte căciula lui dusmanul86, care izbucni într-un puhoi de înjurături şi blesteme. Cu puţin înaintea tranşeelor noastre, ne-am adăpostit într-o groapă de obuz. Lexutza a zis c-o ia înainte ca să prevină avanposturile şi să nu ne ciuruiască văzând uniforme ungare. La capătul unei adevărate veşnicii, un glas necunoscut strigă:

— Veniţi, dar fără bancuri, proaste! Unul câte unul, la interval de cinci minute. Altminteri, tragem!
Se temeau, de bună seamă, de-o cursă, pentru că, imediat ce unul dintre noi ajungea în tranşee, i se şi proptea o baionetă în piept. Interogatoriul ni l-a luat un locotenent de infanterie, cum nu se poate mai sceptic. Greu de crezut că spusele noastre reprezintă adevărul adevărat. Ostaşi romani în uniforme ale armatei ungare venind din spatele frontului ungar? Basm curat, nu alta!
— Aşa ceva nu există! exclamă el la un moment dat.
— Ba există, dom’le locotenent, sări cu gura Bihorean care nu prea ştia să se stăpânească. Habar n-aveţi câte există şi câte se pot întâmpla în brava noastră armată romana!
Locotenentul tresări şi vocea îi deveni răguşită:
— Tu, taci din gură şi aşteaptă să fii întrebat! Or, acum, nu te întreb nimic! Te afli în faţa unui ofiţer roman, nu a unui maghiar! Las’ că te învăţ ce-i aia disciplina! Culcat! Drepţi! Culcat! Drepţi!
Şi, ca să ne intre bine în cap disciplina, acelaşi lucru ni s-a ordonat şi nouă.
— Nu mai încape îndoială că am ajuns acasă, mormăi dusmanul86. Patria îşi întâmpină fii.
Primirea pe care ne-a făcut-o comandantul totMarius a fost la fel de cordială, dar, după trei zile, trupul lui, făcut strecurătoare, a fost descoperit în nişte tufişuri. Fireşte, fapta a fost pusă pe seama partizanilor.
Ce-i drept, au planat niscaiva bănuieli legate de BAS şi Phlander, dar aceştia, ca să-şi dovedească nevinovăţia, au asistat cucernic la înmormântare, vărsând chiar o lacrimă.



[ Scriere realizata de Manta B . ]