Decizia. Înflăcărarea. Primul pas.

Day 2,928, 05:19 • Published in Romania Romania • by alpho

Grăbit, gâfâind şi asudând din greu, ajung înapoi la casă. Spre mirarea mea, mă aşteaptă bunicul meu în poartă.

„Repede, întră! Să nu fim văzuţi”

Înăuntru e cald şi bine... şi plin de cunoştiinţe. Bunicul, fratele lui (ce o să găsească jandarmii la el acasă?), vecinul de peste drum, preotul şi deaconul, şi, spre surprindea mea, un domn cu ţinută militară.

Nu cunosc gradele militare dar după ţinută pare a fi ceva ofiţer superior.

Chiar dânsul ia cuvântul.

„Domnilor, nu avem mult timp. Pe zona de munte zvonul răspândit de noi e în plină desfăşurare. Sperăm ca jandarmii să muşte momeala şi să stea în zona asta mai izolată, să urce spre munte, ca noi să apucăm să ajungem în oraş nedetectaţi.”

Îl întrerupe preotul satului.

„E frumos ce ziceţi dar riscurile sunt mari. Ce vor păţi oamenii satului?”

„Nu vă fie frică, ei sunt încă puţini, oamenii lor nu s-au infiltrat încă peste tot. Inclusiv jandarmii locali îşi fac doar datoria şi lor fiindu-le frică de ce poate urma. Acum e acum, acum e momentul. Orice zi sau săptămână pierdută le creşte lor numărul. Ce doriţi sa facem, să aşteptăm până le creşte puterea, acaparează tot sistemul de stat si tot sistemul poliţienesc ca mai apoi să ne vâneze unul câte unul prin munţi? Doar frica noastră le va păstr status quo-ul.”
Preotul, încă vizibil agitat, răsuflă uşor.

„Dar cu ce arme? Cu ce oameni?” mă bag şi eu în seamă.

Bunicul meu îşi întinde mâna spre mine. În ea are cartuşele făcute de el..

„Eu cu astea, domnul ofiţer cu pistolul, fiecare cu ce are. Suntem mulţi, pe întreg cuprinsul ţinutului, trebuie doar să fim o voce, împreună, ca sa dăm chemarea. Nu ne putem aştepta ca alţii să o facă. Oi fi eu bătran dar mai am sânge în coadă şi bărbăţie în topor. Trebuie să fim glasul, şi, din dimineaţa asta, haita de lupi ce sare pe măgarii care vor să ne conducă.”

„Sacrificiul celor puţini pentru binele celor mulţi. Haideţi spre Oraşul Mare!” exultă cu inconştientă bunicul meu. Şi totuşi inima creşte în mine.

Se împart armele tuturor celor din încăpere. Ofiţerul refuză politicos, arătând pistolul pe care îl deţine. Eu primesc vechea puşcă de vânătoare a bunicului. Ieşim pe uşa din spate şi o luăm pe liziera, invers de cum i-am dus adineaori pe jandarmi. În 5 minute suntem pe drumul forestier ce ne leagă satul de munte. Coborăm pe drum, de-a lungul pârâului copilăriei mele. Apele învolburare încă se scaldă în lumina lunii şi acoperă sunetul paşilor noştri. Cine ştie dacă îl voi mai vedea vreodată?

Pe partea stângă a drumului dăm de poieniţa crucii. Vedem un grup de bărbaţi din satul vecin aşteptându-ne înfriguraţi.

„Dar mult v-am mai aşteptat, haideţi mai repejor să nu ne prindă lumina până nu suntem în oraş”

Unul din ei, cu ţigara aprinsă, rezemându-se de cruce, ne arată drumul.

„Urcaţi spre cantonul 7, acolo ne aşteaptă cu camionul.”

Nimeni nu mai schimbă vreo vorba, doar bunicul începe să urce pe potecă fluierând ceva romanţă din tinereţea lui. În 2 minute ajungem la canton. Într-adevar, ne aşteaptă 2 camioane si alţi săteni. Suntem deja spre 80 de inşi. Poate 100. Văd în lumina lunii cu lucesc ţevile puştilor.

Urcă după noi „păgânul” ce se rezema de cruce.

„Gata, sunt pline, plecăm!”