Join the new world

Am găsit un articol foarte interesant privind apariția LEULUI ca monedă națională. Sper să vă facă plăcere să-l citiți și de ce nu să vă lămuriți ca și mine privind unele aspecte. Din păcate articolul nu spune de cine și când este scris așa că .....

//// Istoria leului românesc începe cu secolul al XVII-lea când în Principatele
dunărene se foloseau ca monedă taleri olandezi, löwenthaler, care aveau
gravat pe ei un leu rampant, locuitorii denumindu-l generic “leu”. Această
monedă a fost folosită în Ţările Române până în a doua jumătate a
secolului XVIII şi chiar după ce talerul fusese scos din uz, el încă
reprezenta o unitate de calcul imaginară sub numele de “leu”, la care se
raportau toate preţurile în anii ce au urmat.
Mai este de menţionat că moneda naţională a vecinilor noştri de peste
Dunăre este leva care în traducere înseamnă tot “leu”, trădând aceeaşi
origine ca cea a leului românesc. De la löwenthaler, pronunţat daler, vine
și denumirea monedei SUA, dolar. Din cauza lipsei unor legi monetare
bine definite la noi au început să fie folosite câteva zeci de tipuri de valută
străină. Prin Regulamentele Organice din 1831 şi 1832 s-a hotărât
utilizarea unui număr restrâns de monede, printre ele aflându-se una
austriacă, numită zwanziger. La noi era cunoscută drept sfanţul de argint,
sau mai simplu, doarşfanţ. Putem vedea astfel de unde se trage celebra
expresie “nu am nici un şfanţ”. O altă monedă eraparaua otomană.
Expresia de rigoare ”nu face două parale” vine de la faptul că moneda avea
o valoare redusă și era confecţionată din material prost, astfel că o folosire
intensă o tocea și monezile chiar se lipeau unele de altele.
Leul devine oficial monedă a românilor pe 16 septembrie 1835 când
domnul Ţării Românești, Alexandru Ghica, instituie ca monedă a ţării,
leul, unitate teoretică de cont, echivalentul a 60 de parale. Tranzactiile,
taxele, impozitele se calculau în lei, dar se plăteau în monedă străină. În
Moldova, domnitorul Mihail Sturdza, ar fi dorit în 1835 să bată monedă,
dar Imperiul Otoman, nu ar fi acceptat ca un stat vasal să aibă propria
monedă, deoarece ar fi fost un semn al independenţei. După unirea
Principatelor şi Cuza a tatonat ideea unei monede naţionale, care urma să
se numească român sau romanat, dar din nou Înalta Poartă s-a opus.
Încă din 1859, Alexandru Ioan Cuza l-a însărcinat pe consulul francez la
Iaşi, Victor Place, să negocieze baterea unor monede româneşti la
monetăria din Paris. Acestea urmau să se numească „români”. Un român
ar fi cântărit 5 grame de argint şi ar fi fost împărţit în 100 de „sutimi”, ca
monedă divizionară. Ion Heliade Rădulescu a propus numele de
„romanat”, după modelul bizantin. Proiectul nu a putut fi realizat. La
1860, s-a bătut totuşi o monedă de bronz de 5 parale, dar aceasta nu a
circulat. În 1864, după ce Cuza a impus regimul său autoritar, chestiunea
a fost reluată şi s-au bătut câteva monede de probă. Este vorba de piesele
de „5 sutimi”, care aveau pe avers efigia domnului şi inscripţia
„Alecsandru Ioan I”. Ele nu au fost puse în circulaţie niciodată. O astfel de
monedă poate fi văzută la Muzeul Naţional de Istorie a României din
Bucureşti.
Prima Constituţie a ţării, cea din 1866, ignora complet problema
suzeranităţii Imperiului Otoman asupra Principatelor, dovedind încă de
atunci dorinţa statului român de a îşi căpăta independenţa. O primă
bătălie s-a dat prin intermediul politicii monetare. La 22 aprilie 1867 este
stabilită moneda naţională leul, o monedă bimetalică cu etalonul la 5
grame de argint sau 0,3226 grame de aur şi având 100 de diviziuni,
numite bani. Un leu echivala cu un franc francez. Monedele de 5, 10 şi 20
de lei erau din aur, iar cele de 1 şi 2 lei, precum şi cele de 50 de bani erau
din argint. Până la înfiinţarea Monetăriei statului (1870), primele monede
au fost bătute la Birmingham.
Minsitrul de finanţe, Ion C. Brătianu, a început tratativele cu Poarta
pentru ca aceasta să admită punerea efigiei domnitorului Carol I pe
monedele de aur și argint ce urmau a fi emise. Tratativele nu au dat roade,
dar guvernul român a comandat monedele de aur de 20 de lei (”pol”), fără
a ţine seama de pretenţiile Imperiului Otoman. Aceste monede au fost
puse în circulaţie în 1868, având efigia domnitorului și inscripţia ”Carol I
domnitorul românilor”. Tirajul a fost de doar 200 de piese. Dintre acestea,
câteva zeci au fost zidite la temelia castelului Peleş, iar altele au fost
dăruite parlamentarilor, miniştrilor, unor diplomaţi străini, guvernului
turc, familiei Hohenzollern de la Sigmaringen şi unor capete încoronate
din Europa. Imediat după emitere, a urmat protestul Porţii, precum și al
Austro-Ungariei, care considera titulatura domnului român periculoasă
pentru siguranţa Austro-Ungariei care stăpânea Transilvania și Bucovina.
Sub presiunea celor două Mari Puteri, monedele au fost retrase în 1870,
când au fost bătute 5000 de monede din aur și 400.000 de argint, fără a
cuprinde însă ”semnul” menit să evidenţieze suzeranitatea sultanului.
Începând cu 1872 s-au bătut monede de 50 de bani, 1 leu și 2 lei fără ca
Poarta să mai protesteze. ///

Am zeci de fotografii cu bani românești de-a lungul timpului dar .... nu știu cum să le afișez în articol (sunt prea multe poze ca să le pun manual). Dacă aveți vreo idee spuneți-mi cum să fac. Mersi.

Din 1870



Cine dorește imaginile cu bani să-mi trimită în mesaj personal o adresă de e-mail și i le trimit.