Cap de primavara

Day 4,114, 00:34 • Published in Romania Hungary • by Hunkakaricum

Bucură-te de Erepublik, n-asculta ce zic pizmașii!



Să mergem la cules de ghiocei, viorele, tămâioasă și năpraznic. Ca să fie drăgostoase femeile trebuie să atingă un bărbat străin. Bărbatul care va supăra o femeie în această zi va avea parte numai de ghinioane, n-ai voie să plângi, lacrimile care curg aduc necazuri, până la Dragobetele viitor.



E musai ca soții să se sărute de Dragobete. (…) tinerele necăsătorite să adune zăpada rămasă, i se zice zăpada zânelor pentru că s-a născut din surâsul lor și s-o folosească la descântece de iubire și pentru a-și spăla fața să fie frumoase ca ele. Logodnele încheiate în această zi sunt trainice.



Dacă vrei să afli cum va fi relația ta trebuie să iei două nuci pe care le numești cu numele voastre și le pui pe foc, dacă nu vor pocni înseamnă că iubirea voastră va fi frumoasă și armonioasă, dacă pocnesc, crapă, veți avea parte numai de ceartă, de luptă, de orgolii. Numai celor ce cred li se împlinește! Dragobele este jumătate om, jumătate înger, el este zeul iubirii.



În calendarul popular, Dragobetele este ziua în care primăvara trezeşte natura şi păsările se logodesc, iar fetele şi băieţii se întâlnesc şi se sărută pentru ca iubirea lor să ţină tot anul. Este o sărbătoare veche care celebrează şi astăzi dragostea şi buna dispoziţie, iar tradiţia spune că cei care nu o sărbătoresc vor fi pedepsiţi să nu mai poată iubi în acest an.



Ca şi altădată, de Dragobete este şi ziua celor care se numesc Draga, Drăguţa, Dragoş sau Drăgan.



„Floride fraga/Din luna lui Faur/La toată lumea sa fiu dragă / Urâciunile să le desparți”.



NAVALNICUL
(sau Legenda crăișorului Dragobete)
de Romeo Tarhon

A fost pe vremuri un popor
Cum n-a mai fost vreodată
Şi-un crai din Lupi coborâtor
Cu o superbă fată

Pe care-un mare împărat
Trufaş şi-n plină fală
O vru cu tot cu-al ei regat
Dând cu război năvală…



Părul bălai de aur-spic
Pe spate-n lungi cosiţe,
Ochi de safir pe-obrazul mic
Cu ştrengăreşti gropiţe,

Cu trupu-i ca un fir de stuf
Subţire şi mlădie,
Uşoară ca un puf de puf,
Când vântu-abia adie.

Ci doar gingaşă surâzând
Cu buzele-i de fragă,
Stârnea ispitele căzând
Fără de leac de dragă.



Şi împăratul din Apus,
Să-şi capete iubita,
Fiică de rege nesupus,
Cu Lupii toi pornit-a.

Şi spre a fi la adăpost
Să nu îi cadă-n mână,
Fecioara regelui a fost
Trimisă-n munţi la stână.

Şi i s-a dat în păstorit
O turmă de mioare,
Iar pentru somn şi locuit
Colibă-ncăpătoare.

Mergea cu turma la păscut
Din zori şi până-n seară
Pe-un colţ de rai necunoscut
Din minunata-i ţară.



Poieni cu flori de paradis
Înmiresmate-n rouă
Mirifice i s-au deschis
Spre altă lume, nouă.

Vrăjită pe un mal de lac,
Vrând turma să-şi adape,
La umbră de bătrân copac
Se cufundă sub pleoape…



Cu luna-n apa de cleştar,
Pe pat de flori şi iarbă,
Dormea adânc cu suflul rar
Şi un surâs pe barbă.

Dar ca un abur alb, întins,
În vis şi-aevea parcă,
Din munte-o ceaţă s-a prelins
Pe-al nopţii ochi cu cearcăn,

Învăluind chipul senin
Al fragedei fecioare,
Pe buze a atins-o lin
Cu dulce sărutare.

Şi parcă-aevea s-a simţit
Fiorilor captivă
Şi-mbrăţişării ce-a păţit
Cu grijă milostivă.



A doua zi soarele hăt
Urcase la amiază,
Iar ei în dulcele desfăt
Nu îi venea să crează!

Pe buzele-i ca de pojar
Şi pântecu-i de nimfă
Simţea sărutul ca de jar
Prin sânge şi prin limfă.

Şi neştiind că starea ei
În vrăjă o s-o prindă,
Privi în lac, văzu scântei,
Oglinzi ce se oglindă



Şi din pădurile de fagi
Şi brazi cu vântu-n şuier,
Un dor de cei doriţi şi dragi
Răzbea duios din fluier…

Din depărtări de vis şi dor,
A regelui codană
Simţi în pântec drag odor
Mişcând precum o geană…

Mioarele pe zi creşteau
Sub grija-i de stăpână
Şi miei la ugere sugeau
Făcând corniţe, lână…

Mânată de al casei dor
Ea se întoarse-acasă
Ascunsă-n straie de păstor,
Cu şubă, cuşmă groasă…



Durere, doliu, moarte, scrum
Găsi-n regat în vale,
Un iad arzând în foc şi fum…
Era prăpăd şi jale.

Cum vremea nu şedea în loc,
Trecură luni vreo nouă
Şi veni ceasul de soroc
Pentru făptură nouă…

Moşit pe-ascuns fără alai
De patru naşe-mume,
Fecior din flori, vlăstar de crai,
A fost adus pe lume…



Iar naşele ce l-au năşit,
Patru minuni de zâne,
L-au norocit şi l-au ursit
Numai cu daruri bune…

Fiind sfârşit de Făurar,
Întâia, Primăvara,
I-a-nsămânţat în suflet har
Să îşi iubească ţara



Cu prospeţimea zorilor
Şi semenii de-o fire
Cu gingăşia florilor,
Cea plină de iubire,

Să aibă parte, i-a ursit,
Mereu de tinereţe,
De boli şi de dureri ferit,
De hâda bătrâneţe…

Şi să nu fie mai prejos
În daruri zâna Vară,
L-a făcut chipeş şi spătos
Şi cu dulceaţă rară



Ca pe un fruct l-a înzestrat,
Copt vara la căldură,
Iubit să fie şi bărbat
Cu vorbe dulci pe gură…

În dar un fluier i-a adus
Mănoasa Toamna tristă
Şi vers duios în el a pus
Cum altul nu există,

Şi glas măiastru-n piept şi gât
Uns cu nectar şi miere
Să ţină lumii de urât
La ceasuri de durere.

Iar zâna Iarnă i-a ţesut
Strai alb cu pietre rare
Şi un brâu roşu i-a cusut
Cu perle sclipitoare.



Pe cât creştea de frumuşel,
Înalt şi lat în spate,
Şi straiele creşteau pe el
Ca neaua de curate.

Şi peste ani din an în an,
Frumos flăcău crescuse,
Înalt ca trunchiul de castan
Şi mândru se făcuse.

Cu ochii verzi, păr mătăsos,
Ca de tăciune negru,
Cu mustăcioară de-abanos,
Era frumos de-a-ntregul.

Din glas şi fluieraş cântând
Înduioşa amarul
Cu mierea vorbei şi având
Sărut de foc ca jarul.



Iubit de fete şi femei,
Iubindu-le la rându-i,
Jurau că-i zeu din lupii-zei,
Îmbrăţişări cerându-i.

Părând din alt tărâm sosit
Tot răul să îl curme,
O vreme nu l-au mai zărit
Şi nu-i aflau de urme.

Şi ca şi mamă-sa, în munţi,
De lume să se fure,
Plecă pe tâmple şi pe frunţi
De piatră şi pădure.



Stăpân pe codri şi pe cer
Cu turma de mioare,
În gând se întreba stingher:
- Au cine mi-s eu, oare,

Acesta ce a fi nu par
De-un soi cu lumea toată?
Cum mi-a fost dat ca să răsar
Şi cine-mi este tată?



- Ca tu să ştii ce vrei să ştii
Urmează-mă băiete,
Un glas tună şi se-auzii,
Eşti craiul Dragobete,

Iar Dochia e maica ta
Şi-al Pietrei Duh tătânul
Ce-n munţi şi-n lac în veci va sta
Fiindu-le stăpânul.

Uimit de-acel ecou vocal,
Privi în zare roată,
În lung de lac şi-n lat de mal
Şi-un pustnic i se-arată

Cu pasul mic şi trupul frânt,
Parcă plutind ca pana,
Ca umbra unei frunze-n vânt,
Cu părul, barba, geana



Mai albe decât neaua-n pisc
De munte iarna, vara,
Cu străluciri de obelisc.
Purtând pe chip povara

Înţelepciunii prin ani mulţi,
Mai mulţi decât stejarul,
I se înfăţişă desculţ
În giulgiul alb ca varul.

Şi dinainte rupt din trunchi,
Pe sfânt în piept primindu-l,
Sfios feciorul în genunchi
De jos în sus privindu-l,



I-a mulţumit, i-a sărutat
Gingaşa-i mână dreaptă,
S-a ridicat şi l-a urmat
Pe calea-i înţeleaptă

Spre peştera cu flori de colţ
Unde-şi avea sălaşul
Pe pat de flori, sub flori pe bolţi…
Uimit fu ciobănaşul.

Luându-l, dară, ucenic,
Rămase să-l înveţe
Cum viaţa creşte din nimic
Şi tâlcuind poveţe

Din al naturii tainic tom,
Secrete să deprindă,
Iar de la plante, păsări, pom
Leac pentru boli să prindă;



Fiinţelor fără cuvânt
Să le înveţe graiul
Şi semnelor de pe pământ
Ce magic şi-ascund traiul;

În codrii-l învăţă apoi
De fiare-a nu se teme.
De-acum, să plece înapoi
În sat, venise vreme.

Şi când în lume-a revenit
Din lumea de mistere,
Cu dragoste a fost primit
Primind-o s-o ofere.

Mai mult, cu drag şi cu văpăi,
Decât până plecase,
Trezea iubire a lor săi,
Şi fetelor focoase.



Şi se făcuse zburător,
Doar ce îşi lua avântul
Chemat prin gând în ajutor
Şi străbătea pământul.

Cum se făcea că nici un soţ,
Iubit, amant, logodnic,
Pe-al inimilor slabe hoţ
Cuceritor şi rodnic

Nu-l urzicau cu gelozii,
Nu-l otrăveau cu ură,
Nu se ştia, ci-n vremi târzii
Se-află din gură-n gură



De la un biet bătrân din sat
Care trecuse suta
De ani şi, iaca, dezlegat
De jurâmânt putut-a

Să dea misterul în vileag:
- Băietu-aista, zise,
Să ştiţi că le-a căzut cu drag
În făurar, în vise,

Ivindu-se doar mirilor
Novici în prag de nuntă
Şi tainele iubirilor
Pe care toţi le-nfruntă



Le-a arătat şi i-a-nvăţat
Să aibă iscusinţă,
Să aibă bărbăţie-n pat
Şi leac la neputinţă.

Or, ei, în schimb, prin jurământ
Păstrau în ei secretul
Cât timp în traiul pe pământ
Îmbătrânind cu-ncetul

Nu ajungeau la centenar
Şi la purificare,
Cum se petrece tot mai rar,
Primind-o nu oricare…

Şi după ani şi ani şi vieţi
Cu sutele de sute,
În care fete şi băieţi
Prinzând să se sărute



Au învăţat din tată-n fiu
Şi de la maici la fiice
Iubirea şi fiorul viu
Şi vorbe dragi a zice

Şi au transmis din leat în leat
A dragostei menire
Dintre femeie şi bărbat
Prin sfânta lor unire,

Cum tot mai rar şi tot mai strâmb
De-o vreme se petrece
În inimile ca de plumb
Şi ca de piatră rece



Chiar şi aici, pe vechi meleag
Şi-n leagăn de frăţie,
Unde de dor, dureri şi drag
De soţ şi de soţie

Şi de părinţi şi de bunici,
Şi de strămoşi şi neamuri,
În ţara Lupilor de-aici
Cu dragi şi sfinte hramuri,

Al Pietrei Duh şi tatăl bun
Lui bunul Dragobete,
Îşi chemă fiu-ntr-un ajun
De praznic pentru fete

Şi îl lipi de pieptul lui
La pieptu-i să îl ştie,
Cu grija înţeleptului
Să-l vază pe moşie.



Şi să nu-l scape îndrăcit
De vreo ispită goală,
De la cornaciul îndrăgit
De piaza de sub poală,

Rugă pe Maica Celui Sfânt
Şi milostiv şi falnic
Să-l schimbe-n plantă de pământ
Cu numele Năvalnic.

Şi-aşa purcese şi făcu
Fecioara preacurată
Zicând – Băiete, de acu
Vei sta cu bunul tată



Şi vei renaşte şi-nflori
Devreme primăvara,
Vei răsări şi vei spori
Dând spor în toată ţara.

Ci toţi şi toate au un rost
Şi o menire-anume
Câte mai sunt şi câte-au fost
Minuni în astă lume.



Precum am auzit şi eu
Minunea de poveste,
Aşa a fost şi rostul meu
S-o spun şi că mai este

Acelaşi obicei şi azi
Deşi ni-i traiul jalnic
Loviţi de patimi şi necaz,
Credinţa în Năvalnic

Şi în magia lui mereu.
În semn de preţuire,
Pentru mărinimosul zeu
Al vieţii-ntru iubire,

Fecioarele îl poartă-n sân
În pungă de mătase
Şi-l pune soaţa de stăpân
Pe toc de uşi la case



S-alunge farmece şi vrăji.
Şi-l ţin la piept şi mirii
Din firele-i să facă străji
În contra învrăjbirii

Şi-a aprigelor răzbunări
De muieruşti spurcate
Care la pat şi sărutări
Cam fost-au refuzate.

Şi-i leac, Năvalnicul, la răni
Nu doar ce ard în suflet,
Ci şi beteşugitei cărni
Oprind biet trup din umblet.




Aduce spor, noroc şi bani,
Alungă ghinionul,
Lungeşte viaţa peste ani
Ca remful şi tarhonul…

Dar vă-ntrebaţi, cu Dochia
Ce va fi fost să fie,
Pe unde-şi poartă rochia
De nu o fi stafie?

Gurile rele cică zic,
Doar să se afle-n treabă,
Că nu e bună de nimic
Şi e demult o babă



Pusă mereu pe stricăciuni
Şi-afurisită-n clanţă,
Cu vestea printre băbăciuni
Că-i mare cotoroanţă

Şi într-un mărţişor, de rea,
S-a pus să se îmbrace
Când neaua tocmai se topea
Cu nouă mari cojoace

Să-şi urce oile din timp
La munte la păşune,
Sfidînd a zânei antotimp
Cu zile calde, bune…



Şi-abia în munţi, să-şi lepede
Cojoacele la soare,
Se îndură, nu repede,
Ci rând pe rând. Dar mare

Şi straşnic ger din nou s-a pus.
Fără de foc în vatră,
S-a preschimbat cu turma sus
În stană grea de piatră.



Dar sunt şi guri de oameni buni
Şi înţelepţi ce-n semne
Citesc tot felul de minuni
Şi ce vor să însemne.

Ei cred că Dochia s-a dus
Sus la Ceahlău cu turma
Şi că iubitului i-a spus
Să-i șteargă-n lume urma



Și s-o preschimbe-n cremene
Cu dânsul să rămână
Şi-n veci de veci să-i semene,
Să fie împreună.

Iar eu pe-aceştia-i cred şi cred
În tâlcuri înţelepte,
Cu voia-n taine să purced,
A Domnului, ce drept e!



Romanii azi vor sarbatori ziua traditionala a indragostitilor, care nu este alta decit onomastica fiului hitrei Babe Dochia, Dragobele.
Este cavalerul care inflacareaza mintile fecioarelor.



Tinarul care tulbura mintile fecioarelor este un personaj plin de farmec din folclorul romanesc, fiind legat insa si de perioada de inceput a anului. De aceea, Dragobetele mai este numit chiar "Cap de primavara", intrucit ziua sa este situata la inceputul anului, deschizind anotimpul care aduce, dupa o noapte lunga, natura la viata.



In unele parti ale tarii este numit "Logodnicul pasarilor" pentru ca in aceasta perioada si pasarile isi cauta perechea, iar cerul este plin de zumzetul si forfota inaripatelor. In alte zone ale Romaniei este numit "Navalnicul", pe seama sa fiind puse "istorii" care il au ca autor moral pe "Dragobete, hot de fete".



Da, iubesc eRomania, cum iubesc si Romaniea ce reala. Imi curg lacrimile cand citesc presa din eRomania.. adevarat este ca mereu curat ceapa si zarzavaturi pe paginile ei si poate asta explica lacrimile.. dar in fine.. detalii..

Va tzukez!