Ultima cuvântare a unui bătrân senil

Day 1,626, 00:40 • Published in Republic of Moldova Republic of Moldova • by Ion Anapoda

Nu m-am mai uitat demult în oglindă să văd cât sunt de mândru şi am impresia că nici nu interesează pe nimeni. Oricum, sunt bătrân şi senil. Iar cei care şi-au închipuit vreodată despre mine altceva s-au înşelat de două ori: odată pentru că vârsta nu e relevantă; şi a doua pentru că vorba poate crea, dar şi ucide, în aceeaşi măsură.

Aşa că am decis să uit de toate mândriile şi prejudecăţile noastre şi să vorbesc azi despre ceea ce rămâne după. Adică, ceea ce mă reprezintă pe mine, ca simplu muritor şi trăitor într-un spaţiu şi într-un timp definit, şi ceea ce mă face să mă consider îndreptăţit a emite păreri, mai mult sau mai puţin pertinente, despre lumea înconjurătoare.

M-am născut în limba română. Poate că nu cea mai frumoasă şi, desigur, nu cea mai bogată, însă singura în care mă regăsesc; singura în care mi-am adunat cunoaşterea şi în care mi-am adăpostit gândurile. În limba română am toate cărţile şi în limba română comunic. Preţuiesc, deci, cam tot ce mă face să simt că n-o vorbesc degeaba.

Am crescut cu poveştile satului. Poate că nu cele mai frumoase şi nu întotdeauna demne, însă mereu pline de învăţăminte. Cu bătrânii albi la păr am colindat pe urmele războiului, cu moşul meu mort am suferit în Siberia, cu mama i-am bătut hotarele, cu vecina am fost la joc... Preţuiesc, deci, cam tot ce îmi aduce aminte de el, satul, şi de ei, oamenii lui.

Am învăţat la şcoala istoriei. Poate că nu cea mai bună şi nici cea mai competentă, însă una care mi-a deschis mult ochii. Sufăr şi acum la auzul buciumului care cheamă la oaste şi plâng la martiriul lui Horea; scrâşnesc din dinţi când văd trădarea lui Mihai, a lui Tudor şi a lui Cuza, dar preţuiesc totuşi mai mult osteneala rumânului, cel pe care nu l-a auzit niciodată nimeni plângând.

Am iubit şi iubesc adevărul. Poate că nu cea mai deşteaptă şi nici cea mai bună dintre soluţii, însă singura care mă cucereşte întotdeauna. Am spus ce gândesc şi am făcut ce-am crezut că e bine; am rămas anonim şi am lăsat să curgă timpul... Preţuiesc, prin urmare, cam tot ce îmi dă speranţă. Fie că e vorba de un viitor mai bun, fie că e vorba de onoare; a noastră ca oameni sau a noastră ca neam de barbari şi haiduci...

PS: la îndemnul unui cinstit şi foarte bun cunoscător al jocului, aceasta va fi ultima cuvântare.