Join the new world

Ea stătea. Și El stătea. Amândoi stăteau în încăperea sărăcăcioasă, dar în locuri diferite. A remarcat-o încă de la început, atunci când a intrat pentru prima oară în acest loc vechi, peste care anii, mulți la număr, și-au pus amprenta – cameră cu pereţi coşcoviţi şi îngălbeniți de fumul ţigărilor, peste care șiroiau câteva dâre lăsate de o sobă bătrână și aproape dărăpănată, și unde se simțea un uşor iz de mucegai, venit de la peretele din exterior.

Tinereţea şi vigoarea Ei captau atenţia întregii suflări, cu toții o venerau ca pe o adevărată prinţesă. Stăpânul a luat-o din lăcaşul tihnit în care se afla, descoperind-o şi lăsând-o vulnerabilă în fața nenumăraţilor ochi care stau acum aţintiţi asupra Ei, încercând să se aproprie, pentru a împrumuta, chiar şi pentru o clipă, energia tinereţii Ei, precum şi căldura emanată de sufletu-i încă pur.

El privea de sus întreaga scenă a sacrilegiului şi se simţea neputincios în faţa acestui Stăpân de care îi depindea viaţa, dar la fel de nevolnic se simțea în faţa ochilor Ei înlăcrimaţi, care priveau la El cu insistență și oarecare îmbufnare, trecând parcă prin El și vrând, în același timp, să-i ceară ajutorul. Se simțea copleșit și toate convingerile lui de până atunci erau lăsate în urmă, sub privirea Ei acuzatoare, toate experiențele acumulate peste ani nu mai valorau, în acest moment, nimic. Îi era ruşine de El însuși, precum și de cei care îl priveau şi care parcă-l implorau să o ajute.

Toate şoaptele conţineau acelaşi mesaj. La un moment dat se auzeau din ce în ce mai tare, vocea lor devenind acum ameninţătoare. Le simțea ura faţă de El, de El cel care se autonumea „Zeul”. Se întoarse cu spatele, încercând să ignore strigătele disperate care veneau din acel colţ al camerei. Începu să râdă. Văzu cum decade în faţa supuşilor lui. Voia să țipe, să se facă remarcat, să îl sperie măcar pe cel care o chinuia.

Când s-a întors, totul se terminase. Ea stătea acum în colţul predestinat şi acolo avea să rămână pentru totdeauna, departe de El.

Se făcu întuneric. Nici nu-și dădu seama că soarele asfinţise. Își întoarse privirea către geamul murdar, uşor prăfuit, în rama căruia, o femelă păianjen își hrănea puii înfometaţi.

– Doamnă Păianjen, a strigat-o, bună ziua! Cum vă mai merge?
Aceasta îşi întoarse privirea către El, uşor enervată de faptul că o deranja de la o sarcină atât de importantă, și îi zâmbi din complezență. Văzuse și ea ceea ce se întâmplase:

– Zeule, uite, răspunse cu vocea uşor răguşită, încerc să îi învăţ pe micuţii ăştia bunele maniere! şi arătă în spate, de unde îl priviră, cu clipiri dese, o mulțime de ochişori minusculi. Nu ştiu ce să mă mai fac cu ei! şi scăpă un oftat scurt.

– De ce nu îi lăsaţi să se plimbe pe afară? sugeră El. Puţină joacă, cu siguranţă, o să îi cuminţească imediat.

– Afară plouă, zise tristă. Toată ziua a plouat.

El lăsă să-i scape un suspin şi se întoarse la locul lui. Era clar că nu era binevenit, cel puţin pe moment. Nu conta. Până la urmă aveau să uite. Mai aruncă o privire în jur. Deodată observă că nici măcar nu mai erau supăraţi. Toată lumea radia din nou de fericire. Toţi, mai puţin Ea... Bănuia că o să-i treacă supărarea, considerată nefondată. Până la urmă, nu putea spune că o duce rău, în locul în care se afla. Și-ar fi dorit și el să aibă asemenea privilegii. Stătea pe biroul Stăpânului, lângă acesta, ce îşi putea dori mai mult de atât?

Fusese nepoliticos, aşa că hotărî că era timpul să se comporte ca un bărbat adevărat. Hotărî să o salute. În definitiv, nu era decât o fată, nu avea de ce să îi fie teamă:

– Domnișoară!... murmură El.

– Ce-i?… răspunse Ea, rece, ferindu-și privirea.

– De ce te uiţi în dreapta şi în stânga, mai vezi pe cineva lângă tine? o întrebă cu aceeași voce caldă. Să înţeleg că eşti încă furioasă pe mine? Ştii doar că nu ai un motiv...

– Domnule, vă rog să nu mai insistaţi, zise, întorcându-se către El. Sincer, nu ştiu la ce vă aşteptaţi din partea mea, dar vă spun de la început că nu o să vă meargă!

– Domnişoară, cred că aţi înţeles greşit mesajul meu.

– Aşa să fie oare?

– Cu siguranţă. Nu doream decât să fiu un vecin drăguţ şi să vă urez „bun venit!”, dar dacă dumneavoastră...

– Niciun „dumneavoastră”, domnule! Sunteţi impertinent!

– Impertinent?! De ce? Aveţi ceva să îmi reproşaţi?

– Bineînțeles! spuse hotărâtă. Felul în care vă uitaţi la mine! Și nu de azi-de ieri…

– Dar e o aberație ce spuneți! răbufni el, uşor iritat. Nu am fost acuzat niciodată de așa ceva. Sigur vă înșelați în privinţa mea.

– Poate că aveți dreptate, însă vă rog să îmi daţi pace acum! Simt cum îmi crește tensiunea şi asta numai din cauza domniei voastre. O zi bună!
Spuse în grabă ultimele cuvinte și se stinse.

El se întoarse la loc, enervat din cauza acuzaţiilor aruncate asupra-i. Ar fi dorit să o ignore, dar, din păcate, acest lucru îi era cu neputință. Stăpânul trebuia să sosească dintr-un moment în altul, și, pentru a-şi termina treaba, avea nevoie de amândoi. De El, ca să-l vegheze de sus şi să îi lumineze calea, de Ea, ca să-l inspire şi, eventual, să îl corecteze atunci când greşea.

A intrat în cameră, înalt, demn, ținând sub braț un teanc de cărți vechi. Nu e de mirare că el e Stăpânul tuturor lucrurilor din acest ţinut. Şi-a întins mâna către întrerupătorul vechi, de pe perete, şi o puzderie de scântei se împrăștiară în jur. Trebuia să îl repare de mai multă vreme, dar nu avusese timp. Și El și Ea sperau să se ocupe cât mai curând de asta fiindcă erau în pericol cu toții.

Deodată, o căldură extraordinară îi traversă tot filamentul, făcându-l, pentru câteva secunde, să-și piardă cunoștința. Tresări speriat. Își dădu seama că acesta era Sfârşitul. Nu ar fi vrut să vină acum, când, după atâţia ani de singurătate în care unicul partener de discuţii fusese Doamna Păianjen, își găsise perechea. Ştia că Ea era aleasa și mai știa că și Ea simte ceva pentru El.

Își ţinu respiraţia şi aşteptă să se termine mai repede, fără dureri. Pământul îi şoptea că era momentul să-și ia un ultim rămas bun de la ea. Inima îi ardea, dureros. Căzu în genunchi. Aşteptă. Voia ca Ea să vină, să fie acolo. Trebuia să vină!

– Domnişoară! Domnişoară! o strigă cu glasul aproape stins.

Privi în direcţia Ei. Nu putea accepta că trebuia să se termine această poveste așa, înainte chiar de a începe.

– Domnule!... îi auzi vocea subţire, feminină, stinsă. Îmi pare rău!

– Domnişoară, te rog, sunt disperat! Întindeţi mâna către mine, vă rog! Împreună suntem puternici, știu că putem reuşi!...

Se uită la El cu sfială, lăsând să cadă o lacrimă din ochii încă scânteietori.

– Îmi pare rău, îi spuse încă o dată. Nu vă pot onora cererea, nu după toate cele întâmplate.

Făcu o pauză care păru o veşnicie, apoi continuă:

– Nu vă pot oferi inima mea! şi se întoarse cu spatele.

Deodată se auzi o explozie și mii de fărâme se împrăștiară pe podeaua învechită. În acel moment realiză că nu mai avea cine să lupte. Visase prea multă vreme, își făcuse prea multe iluzii de care trebuia să se elibereze, pentru a putea pleca împăcat, dar nu reuși. Cu ultimele licăriri de viață o văzu întorcându-se spre El. Printre lacrimi, reuși să-l strige:

– Domnule!... Domnule!...

După care se înnegri…