Fără ură, despre locul în care trăim

Day 1,582, 14:39 • Published in Republic of Moldova Republic of Moldova • by Ion Anapoda

- Unde suntem, Mitică?
- Acasă, monşer.

Locul unde trăim e cel care ne place cel mai mult. De obicei îl alegem noi, încercând să îl facem cât mai aproape de ceea ce suntem. Uneori, însă, ne alege el pe noi. Şi atunci ajungem să ne modelăm după el, să fim asemeni lui, înainte de a fi noi înşine.

Am ales să locuiesc aici, în casa mică, într-o vreme în care locul în sine era de farmec. Nu ştia nimeni pe atunci cum e să te înjure cineva pe stradă, să-ţi dea în cap că nu ai părul blond, sau să-ţi închidă gura cu un pumn, chiar dacă beţiile erau în toi şi fiecare avea mereu ceva de spus.

Se trăia în băşcălie, se vorbea la fel, şi nimeni nu sărea peste cal, decât dacă nu avea încotro. A fost vremea când se intra în crâşmă zilnic şi se lua în tărbacă orice muşteriu. Iar vodă în loc să se ascundă prin cotloane, sprijinea stâlpii Iunionului şi ai Crâşmei Lăutarilor Trişti mai abitir ca ultimul beţiv.

În vremea lui Maniu, de care vorbesc, ura nu-şi găsise încă trup. Plutea doar în aer şi pe ape, ca un duh ce avea să fie. Nu se născuse nici "cuvântul" care jigneşte, şi nici insulta fără motiv. Zăceau latente în conul de umbră de care nimeni nu ştia.

Erau vremuri de început. Abia apăruseră ideile. Nimeni nu credea în ele, şi toţi experimentau. Iar locul părea virgin. Apoi au început să vină, pe rând. Prima dată oamenii cu iniţiativă, cei care s-au făcut stăpâni. Apoi soldaţii, ca un trup lipsit de minte. Şi în cele din urmă vânătorii...

Nu toţi vânau, însă toţi aveau armă. Unii au pus mâna pe bani şi nu i-a mai văzut nimeni. Alţii au cules medalii, fiindcă se putea lua atunci orice. Nu trebuia decât să spui, te credea lumea pe cuvânt. Iar cine nu pleca urechea era, desigur, afon.

Asta se întâmpla însă în vremea în care deja locul nu ne mai aparţinea, ci noi îi aparţineam lui. Atunci s-au separat apele de pământ şi au apărut e-moldovenii. O naţie nouă, băştinaşă, de care trebuia să ţinem seama. Noi deveniserăm deodată nişte venetici.

- De ce ne urăşte lumea, Mitică?
- De moarte, monşer!