Sărbători din alte timpuri

Day 2,204, 07:42 • Published in Republic of Moldova Republic of Moldova • by Ion Anapoda

Nu-mi plac sărbătorile, mai ales cele cu pompă. Iar ziua națională cu atât mai mult. Ultima dată când am urmărit la televizor o defilare pompoasă prin capitală a fost acum aproape zece ani. De atunci n-am mai deschis televizorul...

Nu-mi plac sărbătorile pentru că nu mai sunt cele de pe vremuri. În copilărie singurele mari sărbători erau Paștele și Crăciunul. Pe astea le așteptam numărând lunile și apoi zilele. Iar când veneau în sfârșit mă rugam să țină măcar un an.

Însă nu țineau decât o zi. De Paște, după ce mâncam bine din coșul plin de bunătăți pe care tata îl ducea la biserică la sfințit, ne urcam pe deal tot satul. Era singura zi din an când nu mai rămânea nimeni acasă, nici măcar ologii.

Așa-mi spunea mama. Eu n-am prins decât vreo câteva zile frumoase de Paști. Eram încă destul de mic, dar țin minte că sus pe Măgură erau atâția oameni, copii, tineri și bătrâni, încât locul era înțesat de lume și de traiste cu mâncare.

Ne jucam cu toții, mici și mari deopotrivă, care cu mingea, care cu bâta. Niște feciori mai răsăriți își făcuseră la comandă niște bâte frumos lustruite și date cu lac, cu care loveau mingea de se ducea până hăt sus, sub pădure.

Iar seara, pe la ojină, coboram cu toții la biserică. Așa era ziua de Paști la noi pe vremea când eram copil. Acum nu mai urcă decât ăia mici pe Măgură. Tinerii sunt prin Italia, iar bătrânii, câți mai sunt, își rumegă anii la televizor...

De Crăciun era și mai plăcut. Ne adunam în cete de câte patru-cinci băieți sau fete și porneam cu steaua. O luam devreme la picior, pe la patru, ca să ajungem până în capătul satului și să avem apoi vreme să ne și întoarcem.

Fiindcă satul era lung, iar noi eram nerăbdători să prindem toate casele. Dacă scăpam vreuna, care era mai la deal sau în care știam că nu-i decât vreo babă singură și săracă, ne auzeam a doua zi povești în tot satul.

Și nu era bine să intri în gura satului, ca să nu-ți meargă peste an. Așa că ne grăbeam să ieșim repede din casă, fără să ne lăsăm înduplecați la plăcintele și colacii cu care gazda ne îmbia de cum sfârșeam, într-un suflu, colinda.

Ne luam doar bănuțul și o laum înainte, la următoarea poartă. Abia pe la zece seara terminam cu totul. Eram deja destul de obosiți, însă tot ne apucam să ne deșertăm trăistuca și să ne numărăm fericiți banii adunați cu atâta sudoare.

Da, vremuri trecute, vremuri apuse. Așa mi le amintesc acum. Or fi fost așa sau altfel Dumnezeu mai știe. Însă ziua națională nu-mi aduc aminte să o fi sărbătorit. Nici atunci și nici mai târziu. Deh, tarele tinereții...

PS: Am vrut, de fapt, să scriu despre ziua națională, dar m-am luat cu vorba...