Revenind în umbră...

Day 1,307, 00:48 • Published in Romania Republic of Moldova • by Ion Anapoda
Motto:
Fiori prin mine umblă
Şi nu am trebuinţă
Te rog pe tine umbră
Să redevii fiinţă
Adrian Păunescu, Umbra

Ultima dată când am scris în acest ziar a fost acum opt luni, şi tocmai puneam piciorul într-o ţară de la capătul lumii, unde am rămas până recent. Dar nu asta e important, oricum contează prea puţin motivul întreruperii - faptul că scriam într-o altă limbă şi într-o altă ţară, de exemplu, pentru o lume care îmi era străină. Pentru mine relevant mi se pare acum să mă întorc la oamenii şi la lucrurile care îmi sunt aproape.

Mă leagă de eMoldova o lungă înşiruire de „fapte” măreţe, dar nici pe acestea n-am să le spun, pentru că şi ele sunt irelevante în contextul actual. Sunt doar un trăitor între alţii, pe o bucată de pixel, pe care cu încăpăţânare ne-am obişnuit cu toţii să-i spunem ţară şi să ne-o însuşim. Şi, asemeni multora dintre voi, mă simt parcă mai bine aici decât în altă parte, de fapt, decât în oricare altă parte.

Dar nici despre asta nu vreau să vorbesc. Aproape că nu mai contează de ce suntem aici şi nu în altundeva. E evident, cel puţin pentru unii, că ne răzimăm de ceva ce ne leagă de noi înşine, de prietenii noştri, dar şi de un grup sau altul. În definitiv, suntem aici pentru a face parte dintr-o mare comunitate, fie că ea, comunitatea, ne acceptă sau ne respinge, şi trebuie să luptăm ca să ne menţinem în interiorul ei.

Or, eu nu sunt un luptător şi, deci, n-am să vorbesc despre nici o luptă. Ce e aici între noi mi se pare că ţine mai mult de felul în care percepem relaţiile şi sensul pe care îl dăm fiecare. Pe unele le vedem ca simple schimburi de idei, pe altele le adâncim până la un punct sau altul, însă dacă trecem peste o anumită limită, care de obicei este a bunului simţ, nu ne califică nimic. Suntem ceea ce spunem mai mult decât ceea ce vrem să dovedim.

Şi nu vreau să vorbesc despre genul de amănunte nesemnificative. Pentru fiecare dintre noi există şi o latură mai puţin reală, mai puţin solidă sau concretă, şi mai mult creativă. Căderea în virtualul acesta, care ne dă posibilitatea să evadăm atât de uşor în marea aventură, e un fel de a fi. Alegându-l, ne definim pe noi înşine, chiar dacă ne place să credem că n-am făcut altceva decât să ne ascundem de alţii.

Dar până la urmă nici asta nu contează. Cine nu se vede visând e mai sărac, inevitabil, pentru că pierde tocmai ceea ce de multe ori dă farmecul acestei lumi. În noi trăiesc deopotrivă omul şi personajul pe care l-am creat sau l-am visat cândva. Suntem, vrând-nevrând, duali, iar această dualitate uneori e concretizată într-un joc, asemeni celui în care ne găsim şi noi acum.

Însă nu despre asta nu voiam să vorbesc, ci despre umbră...

Ce am scris mai sus nu e legat de nimic. Voiam doar să mă întorc acasă. Însă nu în casa asta mare, ci în cea mică. Acolo însă am pierdut cheia şi, oarecum, sunt necăjit. Atât.