Join the new world

Motto:
V-am spus, cum si se pare, de nu îţi fi uitat,
Că lupul se-ntâmplase s-ajungă împărat.
Dar fiindcă v-am spus-o, voi încă să vă spui
Ceea ce s-a urmat subt stapânirea lui...
Grigore Alexandrescu, Lupul moralist

Am citit şi n-am înţeles nimic. Poate e de vină canicula de afară, ori poate sunt numai eu. Am ajuns probabil la ceea ce în limbaj tehnic s-ar numi saturaţie. Însă cert este că mi-a dat de gândit. Am stat o leacă şi am cugetat, apoi mi-am turnat nişte apă rece şi mi-am dat drumul la imaginaţie, sau ce o fi fiind ea.

Aşadar iată care ar fi faptele:

Fapt 1:

Acum câţiva ani asistam la o discuţie între doi tineri de vreo douăzeci şi ceva, care vorbeau între altele despre strategia unui atac. În mod sigur nu era vorba de Erepublik, fiindcă nu se inventase încă, dar mie mi-a rămas în memorie, şi ori de câte ori îmi imaginam jocul ăsta îi vedeam pe ei. Plănuind un atac virtual, sau o anumită modalitate de a cuceri nu ştiu ce zonă inamică. Totul la modul simplu, fără altceva decât ideea de a-şi ocupa mintea cu ceva, altceva decât restul lumii.

Aseară am aflat însă un lucru nou. Jocul aduce bani. Şi nu vorbesc de bani, gold virtual, ci de bani reali. Sunt unii care produc aici şi iau dincolo. De ce? Pentru că se poate. Şi atunci când ceva se poate, de ce să nu profiţi.

E simplu şi de înţeles. Dar nu pentru mine. Nu ideea în sine îmi repugnă, ci faptul că sunt câţiva „deştepţi” care fac lucrul ăsta în detrimentul altora. Nu mă îndoiesc că unii muncesc pe bune pentru profitul luat dincolo, însă sunt sigur că o altă mare parte dintre ei fură. Şi fură la modul grotesc. Înşelând aşteptările celor mulţi...

Fapt 2:

În viaţa de zi cu zi nu iubesc economiştii. Nici ei pe mine, ca dovadă că nu am nici bani şi nici prieteni care să mă scoată la bere seară de seară, pe gratis. Poate că nici n-aş accepta, de altfel, dar asta e oricum altă problemă. Am însă câţiva apropiaţi cu care vorbesc. Uneori la bere, alteori la vreun eveniment oarecare. Ne întâlnim şi ne simţim bine. De ce? Pentru că eu preţuiesc vorbele. Nu banii. Banii sunt un lucru adiacent.

În joc sunt câţiva economişti. Unii mai buni de cât alţii. Evident, toţi mai buni decât mine. Câţi dintre ei au ca scop joaca de-a econima şi doar atât, nu am habar. Probabil majoritatea îşi fac aici „mâna” în ceea ce urmează să facă dincolo.

Toţi preţuiesc ideea de bani. E normal şi de înţeles. E scopul vieţii lor, până la urmă. S-au pregătit şi se pregătesc pentru asta. Ai condamna doar pentru că există şi pentru că nu pun de obicei preţ şi pe altceva e absurd. Sunt convins că pentru mulţi dintre ei contează nu doar să facă bani, ci şi cum îi fac. Iar cei care înşeală îşi vor râde oricum în barbă când vor citi ce spun acum.

Fapt 3:

Cu excepţia unui singur om pe care l-am întâlnit aici, nu am dat nimănui vreo adresă prin care să mă contacteze. Şi nu pentru că aş fi înfumurat sau ceva de acest gen. E doar o reacţie pe care o am faţă de lume. Prefer să rămân un anonim. Un user, pentru care nu contează deloc viaţa reală. Cine suntem aici e oricum diferit. În realitate vom fi mereu surprinşi de ceea ce putem descoperi.

Mi-am făcut totuşi câteva cunoştinţe. Port dialoguri cu unele persoane pe care le preţuiesc. Pentru ce spun, pentru ce fac şi pentru ce sunt aici. Nu mă interesează ce fac dincolo. Nu judec mai departe de acţiunile lor, şi nu cer socoteală. Doar le apreciez sau nu.

Cât e de normal rămâne să hotărâţi. Cert este că n-am să mă schimb, pentru că nu pot. Nu simt nevoia şi nici nu găsesc că ar avea sens. Am desigur respect pentru cei care ajung să se identifice aici cu ceea ce sunt dincolo, pentru că o fac la modul pasionat. E o opţiune, la urma urmei, a fiecăruia dintre noi. Însă, atâta timp cât există nişte limite, cât suntem conştienţi de ele, şansele să ne înşelăm unii pe alţii, şi mai ales pe noi înşine, sunt mai mici.

Fapt 4:

N-am spus niciodată despre mine că aş fi sau că aş vrea să fiu perfect. Cu toţii greşim. Eu de obicei mai mult. Involuntar adesea, dar şi altfel. Am profitat de pildă de bunătatea unei persoane. I-am cerut bani, gold virtual, pentru că am ştiut că o să-mi dea. Mă preţuia pentru ceva, nu ştiu exact nici acum, şi am marşat pe ideea asta. Astfel mi-am încălcat de fapt câteva principii. Unul dintre ele era şi acela că nu vreau nimic altceva de aici decât să mă „mir” împreună cu alţii de miracolul uman.

E o greşeală pe care am s-o îndrept. I-am trimis azi înapoi prima tranşă. Se va supăra desigur, dar îmi asum deja consecinţele. E prea multă ură în joc încât să pot să mai suport şi ideea că sunt dintre cei care au profitat la un moment dat de ceva sau de cineva.

Normal ar fi fost probabil să tac. Am însă o vină şi nu vreau să trec peste ea. Fiindcă de obicei gravitatea unei fapte nu e după cum o vedem noi, ci după cum o judecă cel care a suferit de pe urma ei. Au dreptate cei care mă condamnă că sunt „rău”. Sunt. Şi am fost, şi în mod sigur voi mai fi. Dar asta nu înseamnă că nu pot să recunosc sau că nu vreau. Greşeala recunoscută... e mai uşor de suportat. Atâta-i tot.

Fapt 5:

Nu am şcoală în domeniu, nu am destule cunoştinţe şi nu vreau să epatez. Dar critic, aproape la modul besmetic. O fac însă involuntar. Îmi vine pur şi simplu, cum altora le vine să mă scuipe între ochi când văd că iar m-am luat de ei. Mă supără, trebuie să recunosc, felul în care scriu unii. Şi dacă le-o spun e numai pentru că în forul meu cred că le fac bine. Pot învăţa ceva de aici.

Mulţi spun că e aiurea. Să sacrifici mesajul doar de dragul formei nu face sens. Poate. Eu cred însă că face. Un mesaj transmis ilizibil e ca şi cum i-ai lăsa pe orbi să citească. Nu numai că te face să treci peste el, dar poate fi adesea interpretat greşit, pentru că autorul e agramat sau nu ştie ce vrea să spună.

În mod normal nu fac atâta caz, pentru că nu mă deranjează. Aici însă e vorba de nişte iluzii. Ne creăm imaginea unei societăţi în care fiecare poate fi ceea ce doreşte. Adică, chiar şi un agramat poate fi ziarist. Atâta timp cât nu e nimeni să-l ia de urechi şi să-l dea afară. Or, atâta timp cât cei asemeni lui îl aclamă ca pe unul de soi. Rămâne deci ca diferenţa să o facem noi sau ei.

Fapt 6, şi ultimul:

Nu-mi iau tălpăşiţa încă. Mai stau o leacă. Până văd cu ce se poate mânca ardeiul. Sau cum va arăta pădurea după trecerea brigadierului. Asta pentru că, aşa cum am mai spus, nu înţeleg. E împotriva modului meu de percepere a realităţii, fie ea chiar şi virtuală. Îi preţuiesc pe amândoi. Pentru modul fabulos în care folosesc cuvintele, atunci când vor. Însă de aici şi până la nivelul „conversaţiei” lor e o diferenţă ca de la un pol la altul.

Apreciez un om după modul în care gândeşte. Or, aici singurul fel în care se vede asta este vorba pe care o lasă în presă. Cel puţin pentru mine, care nu sunt adept al chat-ului. Citesc ce scriu unii şi alţii. Analizez şi trag concluzii. Iar la urmă îmi las loc pentru preferinţe.

E normal. Nu-l pot avea la suflet de exemplu pe un victqr, care scrie cum scrie şi îl face prost pe The Brigadier, cum nu-i pot ţine la respect nici pe cei ce folosesc limba rusă doar pentru că simt ei că dovedesc ceva. Între un Mikael Kanto şi un unualibro, de pildă, voi alege mereu pe ultimul, pentru că acesta are un fel de a scrie mult mai elegant. Asta nu înseamnă însă că dispreţuiesc pe vreunul dintre ei. E foarte greu, de altfel, să dispreţuieşti necondiţionat. O fac doar cei mici de caracter, cu care nu mă ţin nici la vorbă şi nici la o bere virtuală.

Să vă priască, dar, ziua de azi şi să luaţi aminte la fapte.

Din ciclul vorbe necugetate în fapt de zi.