Join the new world

O bucată de carton îngălbenită de vreme şi de vremuri- o fotografie
din care te priveşte o femeie mărunţică, cu tenul măsliniu şi părul negru, strâns şi prins la spate în doua coade lungi, împletite, care-i încalecă umerii şi se revarsă pâna la mijloc ca nişte bretele.
Poartă conci – un complicat aranjament din şuviţe de păr împletite în creştetul capului- purtat de femeile moaţe măritate.
Bărbatul este foarte înalt şi blond, sau aşa pare în fotografia sepia. Are mustaţă a la’ Franţ Josef, împăratu’ de la Viena vremurilor lor.

Ochii femeii sunt ochi de copil, mari, deschişi la culoare, bănuiţi a fi nepermis de albaştrii.
Pe un scaun, între ei, în picioare , un copil- o fetiţa blonda, cu ochi care te fac să zăboveşti, cercetându-i cu fascinaţie.
Realizezi că sunt o familie, copila trădează simbioza dintre tenul măsliniu al mamei şi buclele blonde ale tatălui.

Copila este Elisabeta- după un alt petec de hârtie îngălbenită, care vestise lumii că s-a născut în satul dintre pădurile înalte, arse de doruri.
Peste ani va fi strigată şi iubită ca ,,Buna’’.
Dar până atunci, mai este Poveste de zis…

Femeia mărunţică cu conci, era străină de pădurile înalte. Statura şi albastrul privirilor erau ale stepei stramoşilor ei - mânaţi de chinuri şi faceri pâna în departarile Galiţiei.
Nu-i ţinea minte pe ai ei, ştia doar că, aşa cum i-a povestit o femeie, nu împlinise 6 ani când aceştia au murit de holeră, dar Dumnezeul în care ei credeau a luat-o de mâna şi i-a îndrumat paşii către o şatra de ţigani care au purtat-o cu ei prin lume pâna au pierdut-o, într-o noapte, lângă un ostrov.

N-au pierdut-o voit ci urcată pe cal şi dusă în lume de-un flăcău pornit spre casă de la oaste, că razbelul din Galiţia se sfârşise şi moţii se întorceau acasă, la ciuberele lor.

Aşa a început neamul meu.
Azize a devenit Ana lu’ Sturz cel tânăr, cu casa-n dealu’ bisericii. A venit mireasă în ogradă străină, s-a botezat creştină în biserica de lemn de din’sus de casa lor.
Când s-a dus bătrânu’ Sturz, fiul a rămas în locul lui cantor la biserică- iar babele satului iscaseră pricină de ceartă : oare, nu cânta mai bine ca părintele lui ?

Şi-au dorit copii mulţi, dar n-a fost să fie decât Elisabeta, copila care a moştenit Albastrul mamei şi Blândeţea blondă a tatălui.
Că a rămas de pomină aplecarea către cuvinte iscălite a uriaşului blond cu suflet de fagure, veneau la el de pe sate oamenii, să le scrie ţidule (scrisori).

Dar soarta moţului blond era scrisă în stelele de pe cer, unde s-a urcat să culeagă cireşe într-o noapte, dar cineva i-a luat scara.
Lângă crucea lui Sturz cel Tânăr ardea mereu o candela şi cine trecea pe-acolo o aprindea, daca se stingea, suflată de vânt.
De dorul omului ei, Ana a mai făcut doar umbră pământului, până s-a topit în el.

Şi Elisabeta, care deprinsese de la tatăl ei harul cuvintelor, s-a coborât într-o zi dintre pădurile înalte, în pământul sterp şi sărac şi vremelnic dintr-un orăşel de pe Mureş, asezându-se slugă la domni.
A avut o singură fată, Maria, şi a crescut de suflet înca un copil - Mitru, găsit într-o zi la poarta, într-o copaie de pâine.
Dar asta-i altă Poveste...

Elisabeta a devenit bătrâna ca vremea şi, peste ani , Buna cea buna şi iubită pentru fata Mariei.
Dintre femeile neamului meu, doar eu am purtat albastrul ochilor, şi Buna.
Şi dintotdeauna legatura noastra a fost una speciala.

Dreptate avea Buna când zicea că numa’ un nebun a fost acela care a învăţat copiii sa cânte ,,Podu’ de piatra s-a dărâmat / a venit apa şi l-a luat…” chemându-mă să plâng în locul în care – promitea ea, şi s-a ţinut totdeauna de cuvânt- nu mă va vedea nimeni niciodată: în poala ei, înconjurată de braţele ei şi vegheată cu seninul cerului de deasupra pădurilor moţesti de unde coborâse Buna, înainte de-a se aşeza slugă la domni, în oraşelul de pe Mureş.

Multe Poduri s-au rupt şi prăbuşit de atunci în viaţa mea, dar Buna s-a ţinut întotdeauna de cuvânt.
Buna nu ardea niciodată vorbele când mă dojenea şi niciodată nu limpezea tăurile întrebărilor fără să lase plutind deasupra oglinzii apei funigeii înţeleptei melancolii a moaţei strămutate în pământ sărac şi nerodnic şi vremelnic.

Şi ardea Buna, cu vorbele ei, Poveştile care-mi încălzeau somnul, cu ziceri nepricepute atunci, dar sorbite în minte de catre copila descântata drept ,,Auru’ lu’ Buna”.

Auru’ lu’ Buna- lacrima şi blestemul moţilor strămutaţi, eternii pribegi din poartă în poartă, pâna la marea trecere pe sub Porţile Împărăteşti ale Altarului- că’ fiecare moţ adevarat ştia că-i musai să fie cu un pas mai aproape de Dumnezeul în care crezuse toată viaţa- cu care aveau de gând să stea de vorbit pe dealuri, despre cele făcute şi nefăcute,
da’ musai: şi de-o parte şi de alta !

Statu’ de vorbit pe dealuri, la egalitate, cu Doamne –Doamne ! …
musai să fii copil sau să simţi încă în tine pădurile şi libertatea crestelor de deasupra lor, ca să poţi înţelege…

De aceea Doamne-Doamne este şi astazi prietenul meu tăcut, respectat şi temut, da’ Prieten.
Nu-mi era frică de El şi nu-mi este nici acum, ci doar de vorbele conştiintei cu care mă ardea atunci- ca şi acum, când şi când…
Pretinsele mele iubiri, ranile sfâşietoare de suflet ale plecărilor vegheate şi neoprite din viaţa mea, toate au fost aduse, spălate şi descântate cu sfinţenia ochilor împrumutaţi icoanelor – şi ascunse de catre Buna în poala ei.

Şi mai zicea Buna, atunci când poala ei devenea altarul tăcerilor şi lacrimilor ochilor albăstriţi de dor : ,,sarea noastră-i cu viermi” – paradoxul existenţei mele de peste ani…

Când Buna s-a dus să culeagă cireşe în grădina lu’ Doamne-Doamne, poala ei mi-a rămas zeste, ascunsă adânc în suflet…
Mai trec din când în când pe acolo şi văd scăunuţul din lemn de tei pe care stătea Buna, lânga soba care duduia în nopţile vineţii de sub zăpezile cele tinere.

Şi Buna încă descântă şi limpezeşte dureri şi temeri, şi are poala plină de cireşe…