Acasă, sau un pic mai aproape de Paradis

Day 1,755, 01:10 • Published in Republic of Moldova Republic of Moldova • by Ion Anapoda

Eu când spun acasă (şi o fac mai mereu) mă gândesc întotdeauna la locul în care m-am născut. Un sat minuscul, plasat "unde se agaţă harta în cui" (expresie pe care, când am auzit-o prima dată, n-am înţeles-o pentru că nu eram încă la şcoală să ştiu că existăm pe hartă), înconjurat de dealuri şi unde ajungi doar dintr-o singură direcţie, fiindcă altfel e musai să te dai jos din motor (cum îi spuneam pe vremuri dubei de cărat muncitori care făcea vreo trei drumuri dus-întors pe zi) şi s-o apuci peste deal.

M-am născut iarna, cu ani în urmă, acolo, printre dealuri. Şi am crescut tot acolo. N-am ştiut că există oraşe decât foarte târziu, când m-a dus mama la doctor şi m-a internat în spital. N-am văzut mare lucru din patul ăla alb în care am zăcut o săptămână, dar ştiam că fusesem "la oraş". Iar când m-au întrebat tovarăşii de joacă unde am fost, le-am povestit mândru despre casele mari pe care le zărisem printre gratiile clădirii spitalului şi despre drumul drept (asfaltat) pe care ne-a dus maşina (adică tot "motorul").

Acum nu mai stau acolo demult, sunt la sute de kilometri distanţă în spaţiu, dar în timp nu m-am mişcat deloc. Parcă mai ieri alergam pe dealuri, prin iarbă, săream peste gardurile din nuiele şi mergeam să adunăm mure şi zmeură. Vara umblam prin Vale după peşti, mergeam la fân (pe care îl coseau tata şi bunicul) sau ne jucam toată ziua prin ageag (un pământ galben şi cleios). Făceam castele din bucăţi mici de pământ pe care le uscam la soare sau ne ciopleam săbii din lemn şi ne băteam "ca Ştefan cel Mare" (despre Pintea Haiducul am auzit ceva mai târziu).

Dar mă întorc. În fiecare an mă întorc "acasă". Mai ales de Crăciun. Zilele dinainte de ajun erau o nebunie. Abia aşteptam să vină seara şi s-o pornim la colindat. Am prins vremea când se mergea încă cu steaua. Ne adunam vreo trei-patru vecini sau prieteni şi o luam la vale, până în capătul satului. Era încă ziuă când ajungeam la casa omului, dar toate erau deja pregătite. Spuneam în cor colinda, unul dintre noi învârtea steaua, apoi ne chemau în casă şi ne dădeau să mâncăm prăjituri, cârnaţ şi carne. Noi însă nu voiam decât leul. Cum îl primeam în palmă, cum ne ridicam şi ieşeam; era drum lung şi aveam încă multe case de umblat...

Sigur, toate astea nu mai sunt. Acum, aproape fiecare casă are maşina ei, iar "motorul" (cu accentul pe prima silabă) a intrat demult la casare. Drumul s-a lărgit şi e pe cale să se asfalteze. Dealurile rămân necosite, fiindcă tinerii s-au mutat în străinătate. Casele au crescut, au luat proporţii şi s-au înnoit, însă au devenit tot mai pustii. Iar copiii nu se mai joacă cu săbii de lemn, ci cu jucării din plastic. Şi nici de acelea nu mai au timp, fiindcă la televizor "desenele" nu se mai termină niciodată.

Am fost, deci, fericit să mai prind lucruri pe care mâine-poimâine le vom vedea doar la muzeu. Obiceiuri de care azi doar unii dintre noi ne mai amintim sau le cunoaştem şi de care cei tineri n-au habar şi, mai mult ca sigur, nici nu vor avea vreodată. Vremuri pe care nu ai cum să le uiţi şi, din păcate, nu ai nici cum să le păstrezi altfel decât în amintire... Am fost, fără îndoială, printre acei puţini blagosloviţi de soartă cu un loc de naştere de neuitat. Aproape de paradis...

PS: O mostră a lucrurilor de care vorbesc puteţi găsi aici, cu menţiunea că nu e vorba de Vadul Izei (cum zice prietenul meu), ci de Valea Stejarului (un sătuc la cinci kilometri distanţă). Timpul l-a făcut şi pe el să uite...

PPS: Dacă vă uitaţi bine, poate mă găsiţi şi pe mine pe acolo, mult mai tânăr, desigur...