Join the new world

Pentru Concurs Brainstorming party - O întâmplare haioasă din viaţa mea, am scris cele de mai jos:

Întâmplarea ce urmează s-a petrecut într-un birou deschis publicului. Eu şi cu o colegă, secretari, ne munceam zilele într-o cameră de primire, să-i spunem secretariat, din care, pe o uşă laterală se intra direct în baie, o baie întunecoasă, cu un bec cam chior ce-şi avea întrerupătorul nu înăutru, ci pe peretele secretariatului, lângă uşa băii. Pe dinăuntru mai avea ceva, un lucru esenţial oricărei băi şi mai ales întâmplării ce urmează: un clenci! Un clenci obişnuit, banal, făcut dintr-o sârmă îndoită şi o verigă ţintuită în perete.

Într-o zi, un bunel, cam neputincios, săracul, venise cu o treabă oarecare. De bună seamă că, aşteptând, de la o vreme îl trecuse o nevoie omenească, ce se dovedeşte a fi cu atât mai omenească cu cât înaintează omul în vârstă. Mă întrebă, puţin ruşinat, dacă nu avem cumva o baie. Normal că aveam! Îi arăt uşa, dar, preocupat cu hârţoagele, nu apuc să-i spun că lumina se aprinde din exterior, că bătrânul şi intră în camera în care, nu-i aşa, până şi Regele intră singur, trăgând uşa după el.

A fost momentul declanşator al unui gag demn de un film mut, a cărui rememorare mă înveseleşte de fiecare dată. La reuşita deplină a acestui adevărat gag a contribuit, ce-i drept, un şir întreg de cauze neprevăzute dar care au avut inspiraţia de a se aduna toate deodată: nevoia firească a bătrânului, neştiinţa lui în a aprinde lumina electrică la baie, neprevederea de care a dat dovadă ca, odată intrat, să caute clenciul cu care era prevăzută uşa, faptul că eu nu l-am atenţionat de cele două dispozitive de securitate şi, mai ales, faptul că în acele momente, colega mea lipsea din secretariat. Ce-i drept, spre regretul ei etern dar şi spre pomina ei veşnică, colega se reîntoarse în secretariat imediat ce omul nostru dibuise, pesemne, prin întunecimea băii, dotările ei necesare şi suficiente.

Colega mea văzu că întrerupătorul era pe „OFF” şi deschise uşa să intre în baie şi, deschizând-o, suferi un şoc atât de puternic încât rămase mută, stană de piatră, preţ de câteva secunde în deschizătura uşii, atât cât mintea ei să apuce să înţeleagă ce se petrece şi să-şi revină. Aceeaşi muţenie mă cuprinse şi pe mine dându-mi seama că momentul în care aş fi putut să previn oroarea trecuse deja şi nu-mi rămase decât să asist la fel de şocat la cele ce aveau să se întâmple.

Gesturile colegei mele au fost, apoi, ca dictate de o raţiune mai presus de ce e capabil omul să facă cu puterile sale. Înţelegând în cele din urmă cum stau lucrurile, colega închise la repezeală uşa, trântind-o speriată. În următoarea fracţiune de secundă aprinse lumina, pentru că, se vede treaba, îşi dădu seama că omul din baie îşi face nevoile cu lumina stinsă. Apoi, ca şi cum ar fi vrut să se convingă că a făcut cel mai bun lucru cu putinţă în acea situaţie, deschise din nou uşa băii ca să se asigure că, într-adevăr, becul din tavan se aprinse, din moment ce chiar umblase la întrerupător… Realizând penibilul, închise înapoi uşa, cu aceeaşi repeziciune şi stinse becul cu un gest reflex, pentru ca, în cele din urmă, să-l aprindă din nou într-un final apoteotic şi să facă stânga-mprejur ca să iasă din secretariat, roşie în obraji, ruşinată şi pesemne transpirată toată.

Întreagă această scenă mută a fost, apoi, motivul pentru cascade interminabile de râs, între noi. Iar când rememorez această întâmplare mă pun şi în pielea bătrânului, ca să văd totul şi din perspectiva lui. Ce văd? În momentele cele mai intime de uşurare ce îi sunt acordate omului într-o baie, acesta, sub o adevărată orgă de lumini, are parte de o fătucă care-i deschide nu o dată, ci de două ori la rând uşa, ca pentru a-şi dovedi sieşi că ceea ce vede este adevărul gol-goluţ şi nu o născocire bolnavă a minţii omeneşti…