Join the new world

Replică la articolul lui direct x, de aici.


Bună Dia,
Eu sunt un coleg de-al tatălui tău, cel căruia, într-o după amiază de primăvară, îi mâzgăleai pantofii cu creioane colorate pe când mă relaxam la o bere cu tăticul tău.
Nu-ţi mai aduci tu aminte de mine, au trecut câţiva anişori, dar eu te ştiu. Te ştiu din fotografiile pe care cu mândrie mi le arată tăticul la serviciu. Te ştiu din poveştile spuse pe nerăsuflate, chiar de mai multe ori, tot de tăticul tău, despre activităţile tale, despre trăsnăile tale, despre evoluţia ta.

Iţi scriu aceste rânduri pentru a-ţi spune un lucru dureros. Şi pentru aceasta, îmi cer scuze. Îţi scriu acum despre neputinţa tatălui tău, despre resemnarea lui şi despre chipul mohorât cu care îl văd că vine şi pleacă mereu la / de la serviciu. Îţi scriu acum despre rândurile negre, sinistre pe alocuri, pe care le aşterne pe aici, prin ziare virtuale. Îţi scriu acum despre exhibiţionismul lui în acest joc, uşor patologic. Îţi scriu toate acestea pentru că ani în şir am fost destul de aproape, relativ aproape, atât în joc, cât şi în lumea reală şi am văzut.
Am văzut cum spiritul lui vivace s-a frânt devreme, inainte de 30 ani. Am văzut cum lumea lui s-a prăbuşit, an după an, pe măsură ce tu creşteai, sub loviturile pe care viaţa i le-a dat. În plan personal şi în plan profesional. Am văzut cum s-a transformat, zi după zi, an după an, de acum nu mai seamană mai deloc cu acel tânăr student pe care l-am cunoscut în ultimul lui an de facultate.

Nu am pretenţia că ştiu toate resorturile lui interioare care l-au transformat şi l-au adus până aici. Nu am trăit experienţele lui şi nu am fost în papucii lui. Nu am luptat eu lupta lui şi nu am ales eu să renunţ în renunţările lui. Dar ştiu că toate aceste lovituri l-au dus în genunchi, l-au făcut să renunţe la vise, idealuri, speranţe! L-au făcut un introvertit, un frustrat care-şi adună cu disperare frustrările în adâncul sufletului şi lasă să fie măcinat pic cu pic de către acestea.
Dar de cele mai multe ori a fost alegerea lui personală. Aşa a ales, sa fie victimă, să fie cel care tace şi primeşte loviturile, numărându-le cu stoicismul unui martir. A unui martir prin calvarul prin care trece zi de zi, dar în acelaşi timp a unui laş care fuge de orice înseamnă lumea reală. Fuge de confruntările de zi cu zi, tace când este nedreptăţit şi, oh, da, este de multe ori nedreptăţit!

Tăticul tău este din alt film, din altă viaţă! Probabil ar fi trebuit să se nască în alte timpuri, când principii precum adevăr, dreptate, corectitudine, onestitate însemnau ceva pentru societate. Acum, în lumea reală din jurul lui, e un neadaptat, unul care nu ştie cum să răspundă, cum să procedeze, ce direcţie să urmeze. Şi ca urmare se închide şi mai mult în el, se acreşte precum vinul şi i-a dispărut şi orice zâmbet de pe faţă. L-am cunoscut în vremea când glumele şi replicile lui făceau deliciul întregii asistenţe şi, în secret, îl invidiam pentru felul lui natural, plin de umor, cu care povestea. Acum, nici măcar nu mai ştie să zâmbească, tot ce îi reuşeşte este o grimasă schimonosită.

Dia, tăticul tău e, ca orice tătic, plin de cele mai bune intenţii faţă de tine. Doar că nu ştie cum să lupte să le şi ducă la îndeplinire. Si nici nu vrea să înveţe cum să răzbească stând în picioare, alegând de multe ori să se tărască, alegând calea mai uşoară, de a merge cu valul. Doar că nu ştie că valul acela te duce unde vrea el, nu unde ai vrea tu.

Dia, când vei creşte şi vei începe să înţelegi lumea în care te învârţi, când vei începe să-ţi judeci părinţii (toţi am făcut-o în tinereţile noastre, chiar dacă acum ne pare rău că am facut-o!), te rog să ai răbdare şi înţelegere cu tăticul tău! Să nu fii prea aspră cu el, să nu-l blamezi în eşecurile sale, ca tată, ca părinte, ca soţ, ca model, ca individ. Încearcă din toată inima ta să-l înţelegi, iar acolo unde se termină puterea umană de înţelegere, pur şi simplu acceptă-l aşa cum l-ai văzut an după an alături de tine. Învaţă de la el ce înseamnă să alegi să treci prin viaţă resemnat, blazat, terminat şi tu să faci contrariul!

Si alege să-l iubeşti până la capăt! Viaţa sa a fost marcată de neputinţa proprie de a-ţi oferi mai mult. Şi nu a ştiut că tot ce ai tu nevoie a fost şi este dincolo de bunurile materiale, fiind timpul, atenţia şi iubirea sa!
Pentru toate iartă-l şi iubeşte-l! E tăticul tău!

Cu drag, un prieten al tăticului tău








P.S. Îmi cer scuze comunităţii eR pentru articolul cu note extrem de personale, dar a fost scris pe nerăsuflate ca urmare a stării provocate de articolul menţionat la început. Mulţumesc pentru înţelegere!