Join the new world

Omul contemporan are toate premisele pentru a fi un ins însingurat. Rupt de comunităţile tradiţionale care devin din ce în ce mai mărunte şi mai dezagregate, strămutat în medii îndepărtate, străine şi înjghebate artificial, după criterii formale şi nu organice, angrenat în tipuri de relaţii interpersonale conformiste, cel mult amabile dar nu afective şi participative, omului zilelor noastre i se ia din ce în ce mai mult bucuria comunităţii, rezervându-i-se drama singurătăţii.

Şi unde nu este mai singur insul decât în mijlocul marilor aglomeraţii urbane? În mijlocul mulţimilor prea grăbite, aflate mereu în goana după grija zilei de mâine (în loc să lase zilei de mâine grija ei), omul rămâne singur cu el însuşi, cu amintirile lui, cu necazurile lui, cu visele lui. Unul din nenumăraţii trecători, un chip fără expresivitate, o faţă ca oricare alta, o îmbrăcăminte umblătoare, un fir de pai în bătaia vântului.

Calitatea omului de a fi om se conturează din prea puţine creionări. Devine pe zi ce trece într-o din ce în ce mai mare măsură doar un element statistic: este ba un vot sustras tocmai de cel căruia i s-a dat votul, ba o taxă dată celui ce i-o fură, ba o fişă medicală aşteptând îndosarierea în fişete sau un pat de spital în grija doctorilor scârbiţi de atâţia bolnavi, ba o sumă de bani pe cap de locuitor, ba o serie de maşină, ba o marcă de haine, ba un user cu parolă, ba un card bancar, ba un cip ca un semn pe frunte, transformându-se din persoană în număr pentru ca, în multiplicitatea şi confuzia asta colectivă, scribii să-l poată la o adică identifica, număra, înseria, înşirui, pecetlui.

Vedem însă noi, umili căutători ai adevărurilor nevăzute ale lumii ăsteia, că ar mai fi o speranţă: singurătatea socială se salvează prin prietenie aşa cum omul se mântuie prin ceilalţi, căci calea spre mântuire, dincolo de nevoinţele noastre interioare, trece prin aproapele nostru. Numai faţă de un aproape al nostru ne putem arăta dragostea. Spunea cineva că nu putem avea dragoste în general, ea este o noţiune prin definiţie practică, exersată, aplicată. Nu putem iubi umanitatea în general (nu avem fiziceşte cum), căci umanitatea în general se poate iubi doar la modul ideal, teoretic, abstract deci, iar închiderea în turnul de fildeş al speculaţiilor filozofice nu rezolvă nevoia celorlalţi de bunătatea noastră.

Ca să punem în aplicare dragostea noastră, trebuie să restrângem grupul ţintă. Fără a urî pe nimeni, ne vom arăta dragostea faţă de cei apropiaţi nouă. Căci, dacă suntem în stare să iubim pe cel de lângă noi, deci să iubim omul, pe aproapele nostru, să-l iubim deplin, fără rest, atunci cu adevărat iubim umanitatea. Atunci înseamnă că am împlinit porunca dragostei.

Aproapele nostru se schimbă mereu cu cât ne îndeplinim menirea de trecători prin lume. Căci, schimbându-se locul nostru, ni se schimbă şi apropiaţii. Rămân însă mereu câteva persoane pe care le putem numi, fără a greşi, prieteni, cu care ne-am întâlnit, întâmplător sau nu, pe cărările vieţii, cu care am descoperit că ne-am potolit setea de la aceleaşi izvoare sau că am escaladat aceleaşi piscuri sau că am citit aceleaşi cărţi sau că avem aceleaşi idealuri. Iar aceştia, aproape sau departe, vii dar chiar şi morţi, rămân mereu cu noi ca să nu ne simţim pe deplin singuri.

În modul ei tradiţional, prietenia cerea prezenţă, cunoaştere reciprocă, participare, confidenţă. Astăzi există şi prietenii virtuale, prin corespondenţă, poate la fel de strânse. Dar tânjind la esenţa sa, suntem pătrunşi de un adevăr care ne învăluie sufletul de nădejde, şi anume că, în ciuda înstrăinării ce bate ca o ceaţă în ferestrele noastre închise, am descoperit că noi nu suntem, totuşi, singuri pe lume. Salvarea ne vine din faptul că legăturile noastre de sânge şi de spirit, asumate, ne încălzesc precum o flacără vie şi ele ţes un leagăn de comuniune pe care îl putem numi, într-un sens mai larg, familie.

Fericiţi suntem fiecare să avem o familie de sânge. Dar chiar şi atunci când ea e departe de a fi pe deplin împlinită, suntem şi mai fericiţi că facem parte dintr-o familie mai mare, una de spirit, de ideal şi poate tocmai din acest motiv mai trainică.

Eu am bunici, părinţi, fraţi şi surori de sânge. Chiar dacă o parte din ei sunt trecuţi în lumea cealaltă, ei sunt tot bunicii, părinţii şi fraţii mei. Eu vieţuiesc datorită lor la fel cum ei încă vieţuiesc prin mine şi vor vieţui prin copiii mei. Moartea nu ne desparte. Moartea nu desparte între ei pe cei ce se iubesc. Morţii familiei sunt prezenţi între cei vii nu doar în vise, în gânduri, în rugăciuni şi pomeniri. Ci sunt prezenţi chiar fizic, în trupul nostru, în sângele nostru, în inima noastră, în mintea noastră, în felul nostru de a fi. Bunicii mei morţi, părinţii mei morţi şi-au lăsat în mine moştenirea, personalitatea, au sădit în mine străduinţele lor, dorinţele lor, parte din ele neîmplinite. Aceleaşi lucruri voi lăsa şi eu moştenire copiilor mei, nepoţilor mei: dorinţele mele, neîmplinirile mele.

Eu am bunici de sânge, dar am şi bunici de spirit. Pentru că eu mai am o familie. Am o familie mai mare, mult mai cuprinzătoare, o familie de suflet. Am bunici spirituali, părinţi de duh, fraţi şi surori de ideal şi de credinţă. Chiar dacă cei mai mulţi dintre ei au trecut pragul acestei lumi în cerurile de smarald ale celor drepţi, legăturile mele cu ei nu sunt întrerupte. Moartea lor nu i-a neantizat ci, dimpotrivă, pentru că ei au vrut aşa, moştenirea pe care mi-au lăsat-o îi face să trăiască prin mine la fel cum aceeaşi moştenire îmi dă mie putere, mă îmbogăţeşte sufleteşte şi mă face şi pe mine să trăiesc prin ei.

Când descoperi această fericire că nu eşti singur pe lume, vrei să-ţi cunoşti familia mai bine. Şi aflăm atunci, eu şi fraţii mei de azi, din câmpurile acestea de înstrăinare în care parcă ne simţim soldaţi blajini ai unor alte orizonturi româneşti, că bunicii noştri mereu tineri pătrund uşor în noi ca un fuior de fum, ca un cântec, ca o lacrimă sau ca un fior de iubire; că viaţa lor, cu izbânzile şi neîmplinirile lor, cu idealurile şi jertfele lor face deja parte din propriul nostru trecut şi din propria noastră fiinţă. Şi iată cum pe bunicii noştri îi cheamă Corneliu şi Horia şi Ion şi Vasile şi Radu şi Ilie şi Bănică şi Nicoleta şi Mihaela şi Nicolae şi George şi Traian şi... mulţi Ioni şi Ioane. Şi pe părinţii noştri îi cheamă Valeriu, Gheorghe, Costache, Ioan, Virgil, Nistor, Marin, Dumitru, Mircea, Sebastian, Liviu, Petre, Aurel, Aspazia, Tania, Lenuţa, Lucreţia, Elisabeta şi... mulţi Ioni şi Ioane. Iar fraţii mei, de suflet şi de cruce, presăraţi pe tot cuprinsul ţării şi al lumii, dintre care unii deja morţi, cu toţii însă vii, îmi trimit mereu dovezi de dragoste.

Ce fericire mai mare să am decât să-l simt pe Radu Gyr bunicul meu aşa cum el m-a ales să-i fiu nepot?

De aceea, eu nu sunt un om singur. Eu trec pe stradă cu toţi ai mei ţinându-ne de braţ, având grijă să-mi potrivesc din mers cadenţa paşilor cu ei.

**************************************************************************
Am încercat să spun, nu atât de frumos precum poetul Radu Gyr, că valoarea supremă în care cred, ca român, e linia neamului, care duce din negura suferinţei spre lumina mântuirii!

RADU GYR
Ne vom întoarce într-o zi

Ne vom întoarce într-o zi,
Ne vom întoarce neapărat.
Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost când am plecat.

Ne vom întoarce neapărat,
Cum apele se-ntorc din nori
Sau cum se-ntoarce, tremurat,
Pierdutul cântec, pe viori.

Ne vom întoarce într-o zi...
Şi cei de azi cu paşii grei
Nu ne-or vedea, nu ne-or simţi
Cum vom pătrunde-ncet în ei.

Ne vom întoarce ca un fum,
Uşori, ţinându-ne de mâni,
Toţi cei de ieri în cei de-acum,
Cum trec fântânile-n fântâni.

Cei vechi ne-om strecura, tiptil,
în toate dragostele noi
Şi-n cântecul pe care şi-l
Vor spune alţii, după noi.

În zâmbetul ce va miji
Şi-n orice geamăt viitor,
Tot noi vom sta, tot noi vom fi,
Ca o sămânţă-n taina lor.

Noi, cei pierduţi, re-ntorşi din zări,
Cu vechiul nostru duh fecund,
Ne-napoiem şi-n disperări,
Şi-n răni ce-n piepturi se ascund.

Şi-n lacrimi ori în mângâieri,
Tot noi vom curge, zi de zi,
în tot ce mâine, ca şi ieri,
Va sângera sau va iubi.

Cu această umilă mărturisire de credinţă particip la concursul VALORILE GENERAŢIEI TALE, gândind că nu se poate vorbi de "generaţii" decât dacă ele sunt componente ale unui întreg numit în veşnicie NEAM.