Join the new world

Construit din resturile rămase de la ctitorirea Casei de Cultură din sat, aşezat între câţiva copaci bogaţi de-o seamă cu el, "La tejgheaua lustruită" îşi aştepta clienţii dis de dimineaţă.
Pentru că era singurul lucru nou şi strălucea în noianul de rugină dat de tablele ce formau un pătrat echidistant şi strident cu verdele ierbii din jur, tejgheaua lustruită a dat numele birtului.
De-a lungul unui timp, devenise loc de pelerinaj pentru oameni, începând cu cei câţiva constructori ce aduseseră cultură mai intimă şi rămaseră locului cunoscându-şi sufletul aproape pereche, până la vizitatori ocazionali ai satului vintage ce părea rămas într-un secol, altul decât acesta.
Cred că nu există locuitor care să nu-i fi trecut pragul. Era un loc în care se zvoniseră multe, se creaseră prietenii durabile şi în acelaşi timp se împărţiseră multe vorbe ce au dus la destrămarea unora, loc în care depresia era tratată cu multă imaginaţie la sticlă sau halbă sau cine ştie ce afacere apărută după vreo câteva sticle de vin. O emblemă, spuneau unii.
Unele mici îmbunătăţiri aduse tablelor ce ţineau acoperişul nu-l transformaseră deloc. Doar în interior, câteva mese şi scaune schimbate dar care păstrau urme de folosire din trecut.
Până să răsară soarele, Grigore întindea cearşafuri roşii cu pătrăţele albe peste mese şi aranja scaunele.
"Omul bun îşi începe ziua cu o ţuică" era deviza lui.
Avea muşterii în fiecare zi, clienţi cu abonament, cum îi plăcea să le spună, care nu lăsau soarele să apară până nu-şi umezeau gâtlejurile.
Grigore primise barul moştenire de la tatăl său cu vreo 20 de ani în urmă. Crescuse în el, gustase pentru prima oară băutura tot în el şi îşi cunoscuse soţia în bar. De multe ori îşi numea muşterii "invitaţi", doar ca să se simtă ca acasă.
Era un bărbat înalt, cu obrajii bucălaţi, părul ca negreala timpului şi în tinereţe purtase mustaţa.
Soţia îl părăsise acu' vreo 3 ani, fugise cu unul ce-l cunoscuse pe internet care-i promisese că o face doamna de societate, sătulă să-i tot spună că se simte sechestrata în magherniţa satului, că ea vrea să fie liberă, să cunoască lumea, să călătorească. A plâns ceva timp după ea dar s-a resemnat în braţele doamnelor care suspinaseră în ziua când se căsătorise şi-şi dăduse jos mustaţa. Oamenii şuşoteau după câteva halbe că unii o văzuseră prin Italia la colţ de stradă, dar erau numai vorbe. De atunci, doar că nu dormea seara în birt, îşi petrecea mai tot timpul alături de muşterii lui.
Căscă de câteva ori semn că-şi începuse ziua fără cafea iar noaptea fusese scurtă şi îndesată.
Îşi făcea de lucru în spatele barului aranjând câteva sticlă cu eticheta verde, în ton cu noul trend ce acaparase societatea, când îl auzi trântindu-se pe un scaun.
- Bună dimineaţa Grigore.
- 'Neaţa nea Marine. Ca de-obicei?
- Da Grigore. Pune şi de o cafea, că mi s-a stricat încălzitorul şi dimineaţă am orbecăit până să mă îmbrac, după un vis în care mă năşteam iar.
Era o zi călduroasă de primăvară târzie şi se pusese la una din mesele de afară, cu poftă de a prinde răsăritul soarelui.
- Am cafea proaspătă de ieri. Vrei?
Nu-i răspunse ci privea pe stradă ce ducea la birt. Oamenii începuseră să mişune în semiîntunericul dimineţii. Cu sapele puse pe umăr, cu un boţ de brânză şi o bucată sănătoasă de pâine strânse într-o bocceluţă, îşi duceau traiul pe câmp. Era perioada prăşitului.
- Priveşte-i Grigore, oamenii care au dus în cârcă ţara asta, pământul ăsta.
Pământul s-a născut sub voi,
Plăpânde firi cu mici nevoi.
Cu fruntea arsă de-asta viaţa,
Acum sunteţi doar de paiaţă.
- Ce ai păţit nea Marine? Ai visat urât? Că matale doar când visezi urât te urneşti a spune poezie. Şi nu te-am auzit de ceva timp!
- Ce vremuri Grigore, ce vremuri! Aş scrie Grigore, că arde sufletul în mine. Şi arde în rime. Pe vremuri lumea credea că poezia hrăneşte şi sufletul şi trupul şi scriam ca nebunul, nopţi nedormite doar de dragul câtorva strofe. Acum suntem doar nişte bieţi bătrânei simpatici, cu chipul blând, răscolind prin amintiri stând în casa părintească şi privind la ţărani. Aşa am o senzaţie că-s ultimul din speţa mea şi nici eu nu mai am mult.
- Bre nea Marine, mai lasă-le încolo. Hai să trăim azi. Ia de aici, cafea şi o cinzeacă.
Îi puse în fata ceşcuţa de cafea şi păhărelul de ţuică şi luă loc lângă el.
Din razele proaspăt răsărite ale soarelui, o siluetă îşi îndreptă paşii spre birt, ţinând pe umăr sapa.
- 'Neaţa! Salută cu fermitate, săltându-şi sapa de pe umăr parcă în semn de salut.
- Bună dimineaţa ţărane. Vezi unde pui sapa aia.
- 'Ai bre nea Marine, nu mai spune aşa, că-i degradant.
- Ma' Haralambie, stai la ţară? Dai cu sapa? Munceşti câmpul? Păi este o onoare să te numească cineva ţăran! Ce, eu mă supăr pe lume când aud "Uite-l pe nea Marin Poetu'".
- Da bre, da' parcă tot degradant suna.
- Haralambie, băiatul moşului, iar ai dat iama în DEX?
- 'Neaţa Haralambie. Îţi aduc ceva? Îl îmbie Grigore.
- Nu nea Grigore, mulţumesc. Am venit doar să-l rog ceva pe nea Marin.
- Ia zi Haralambie!
- Bre, poate ştii că săptămâna viitoare mă însor...
- Auzisem eu ceva. Cu cine Haralambie?
- Cu Maricica a lu' nea Vastoaga. Ăla de are casa pe deal şi vreo trei pogoane dincolo de el.
- Îl ştiu pe Vastoaga, n-o ştiu pe fie-sa decât din auzite. Din ce am auzit, este harnica, frumoasă şi devreme acasă.
- Este nea Marine! Şi Haralambie roşii până-n vârful sapei ce o ţinea încă lipită de el. Mă gândeam că atunci când o fi nunta, să-i spun ceva să-i meargă la inimă. Şi m-am gândit la matale, că le ştii p-astea cu rime şi te pricepi.
- Multe am făcut la viaţa mea şi pentru toate există un început. Vezi Grigore, după cele 5 cărţi de poezii scrise, am ajuns să compun rime de nuntă. Bine Haralambie, pentru tine şi pentru aşa cum te văd, eşti îndrăgostit lulea de ea.
Grigore nu-l auzi. Se duse în interiorul birtului, la bar, unde într-un colţ al tejghelei trona un casetofon la fel de bătrân ca şi el, moştenit odată cu birtul. Căută printre casete, alese una şi din boxe începu să se lălăie câtre cei doi muşterii vocea de dinţat a lui Guţă.
- Dai mai încet Grigore, că-mi place să gândesc. Să vedem ce iese Haralambie:
Pe a inimii cărare te-ai strecurat
Sădind în vii culori un aluat.
Iubirea, căci despre ea vorbesc,
Cu dulci, senine stări în fel şi chip,
Eşti tu, domniţă în a alaiului domnesc.
Din inima îţi spun acum,
Te voi iubi, de-oi vrea să fi iubită.
Haralambie îşi scărpină ceafă cu o mână, cealaltă fiind reazem pentru sapă. Privi la Grigore care ridică din umeri a neştiinţă, privi la nea Marin care tacticos ca după ceva încerca să-şi aprindă o ţigară, se întoarse să privească spre capătul uliţei în speranţa că va găsi un ajutor acolo şi reveni iar la nea Marin.
- Bre nea Marine, ştii că te respectez mai ceva ca pe tata şi pe unchiu' Vasile la un loc da' nu găseşte şi matale ceva mai... ceva mai... uite, că Guta care spune despre femeie " Eşti frumoasă ca o stele". Ăsta-i cunoscut şi a apărut şi la Măruţă de câteva ori. Deci, are valoare! Nea Grigore, ia mai bag-o p-aia cu Gută!
Grigore marii potenţiometrul casetofonului şi din difuzor se revărsa o ploaie de steluţe cu dedicaţie ce-l făcu să-şi ridice mâinile într-o formă incertă de dans, în spatele barului.
- Păi mă' Haralambie, de ce nu copiezi tu versurile lu' Guţă ăsta şi mă pui pe mine să-mi deshidratez neuronul degeaba? Nu-i mai simplu aşa? Eu am vrut să fie ceva deosebit că-mi eşti drag şi aproape că un fiu şi Maricica este o fată fină. Iar pentru fete ca ea, versurile spuse din inimă au mai mare trecere decât o ploaie de stele verzi lălăita.
- Ai dreptate nea Marine. Bre, uite vezi, m-ai ajutat. Ştiam io că nu mă laşi de izbândă în vremuri grele. Am plecat, că mă aşteaptă tata la colţ. Zi bună să aveţi.
- Du-te Haralambie, du-te cu spor. Ai grijă cu sapa aia.
Grigore! Mai adu o cinzeacă, că-s pregătit de drum, să mă duc acasă să-l hrănesc pe Marcel. Nu l-am înţeles niciodată pe câinele ăla. Stă toată ziua în coşmelia lui şi nu lătra decât la lună. Într-o zi a venit pe la mine un puradel de ţigan, să ceară nu mai ştiu ce. În loc să latre a început să se gudure la picioarele lui. S-a întors universul pe dos, câinii nu mai latră, oameni nu mai citesc poezie, ţăranul nu se mai considera ţăran iar poveştile de dragoste încep cu "Eşti valoroasă ca o stele"
Ştii Grigore, cred că eşti singurul lucru adevărat ce a dăinuit timpului. Am să-ţi dedic o poezie pe care o s-o citesc doar eu.
- Hai nea Marine, nu mai pune la tâmplă toate prostiile. Te trec pe caiet cu cinzeaca asta?
- Da Grigore.
Îşi bău cinzeaca şi se ridică uşor împleticindu-se.
- Aţi învârtit pământul,
Scobind din el şi scopul
Şi vinul... şi viaţa...
Doar moartea ne mai scapă.
Pe drumul spre casa părintească din chirpici, florile îşi scuturau petalele de roua dimineţii, zâmbind la soare.