Join the new world

Sfârşit de secol XX, vara. Nu mai ştiu anul. Nu contează.
Contează amiaza toridă. Contează temperatura la umbră. Care umbră?
Coborâm din autobuz, în staţia din centrul comunei. Facem ochii roată, încercând să ne orientăm pe cât posibil, într-un loc unde nu am mai fost niciodată.



Simţim privirile întrebătoare ale localnicilor:
- Ce-o fi cu cu ăştia trei, cu rucsac în spate şi binoclu la gât?
Au mai vazut ei destui turişti, majoritatea veniţi pentru pescuit sau pentru plimbări cu barca, dar ornitologi, mai rar.
Evităm cu discreţie privirile curioase, pentru că acum avem un singur scop important: cazarea. Unde să ne informăm? Experienţa anilor de hoinareală prin sate şi comune ne îndrumă către cel mai bun punct de informare: birtul.
Sau poate că nu experienţa ne duce acolo? Poate că numai căldura de afară? Sau setea dinăuntrul nostru?
În birt este răcoare. Pardoseala din ciment nefinisat este udă.
- Au sistem de răcorire prin pardoseală, comentez eu.
Gonim muştele care ocupau abuziv o masă și ne revendicăm noi locurile.
Boby ia iniţiativa şi se duce hotărât la bar să se informeze despre o posibilă cazare prin sat. Vine cu trei halbe pline cu bere rece pe dinăuntru şi aburite pe dinafară.
Vick îl interoghează curios:
- Ce-ai aflat de cazare?
- Noroc!
- Noroc!
- Noroc!
Şi berea dispare din halbe.
- Mă duc să mai iau.
Vine cu altele.
- Noroc!
- Noroc!
- Noroc!
Și berea iar dispare.
- Uhhhh! Acum se mai poate sta de vorbă. Este chiar aici, aproape, o femeie care ar putea să ne primească. Trebuie să întrebăm de tanti Axinia.
- Noroc!- Noroc!- Noroc!
...
- Noroc!- Noroc!- Noroc!
Părăsim birtul răcoriţi şi informaţi. Găsim adresa.



Tanti Axinia este o femeie extrem de obeză (chiar extrem!!). O avea ceva cu glandele.
Ne întâmpină cu multă amabilitate şi nu stă locului o clipă. Îi spunem ce vrem, ne arată camera.
Nu scăpăm până nu ne duce şi în spatele casei, să ne arate bobocii de raţă şi merii pitici.
Câinele s-a prezentat singur. Bine că e legat.
Tanti Axinia ne întreabă ce vrem să ne pregătească de mâncare.
- Orice, tanti Axinia, orice: borduri, pietre pane, nu suntem mofturoşi! Dar ar fi minunat dacă s-ar putea nişte peşte...
- Ohh! Peşte nu este nici pentru noi. Nu am mai văzut o coadă de caras de două luni.
Toate bălţile sunt concesionate, cherhanaua privatizată. Pescarii noştri nu mai au unde să iasa cu barca şi trebuie să se angajeze ca salariaţi la cherhana.
Aşa că a tăiat mărunt slanină, ceapă şi nişte roşii, le-a pus împreună într-o tigaie încinsă ca să-şi rostească reciproc vorbe fierbinţi şi când a considerat că au devenit sticloase-chihlimbar, le-a bombardat cu nu-mai-ştiu-câte ouă proaspete din cuibarele proprii.



Boby, văzând bomba cu colesterol ce ni se pregăteşte, comentează discret, numai pentru urechile noastre:
- Nu-i cam greu meniul nostru din seara asta?
- Dacă nu ne pica greu asta, nu ne pică greu nici omleta; intervin eu, scoţând ostentativ din rucsac sticluţa cu un antidot de 52 de grade.
Şi gurile noastre s-au pornit pe băut, pe mâncat, pe băut, pe vorbit, pe băut, pe vorbit...
S-a înserat de-a binelea. Apare nea Ion, soţul gazdei. Facem cunoştinţă şi îl invităm la un păhărel. Acceptă. Ciocnim şi gustăm din păhărele.
- Phhhh huuuuu! Ce-i asta? Tare mai e. De unde o aveţi?
- Eu am făcut-o, îl informez cu legitimă mândrie. Dar eu ştiam că voi, lipovenii, sunteţi obişnuiti cu tăria.
- Care tărie? Romul de la birt?
Tanti Axinia refuză trataţia noastră, din motive de tratament medicamentos.
Îl întreabă pe nea Ion cum a fost la înmormântare.
Murise un învăţător din sat, foarte respectat şi iubit de către toţi.
Atunci mi-am dat seama că noi, la oraş, habar n-avem ce mai fac învăţătorii noştri, cum mai trăiesc şi când mor.
Şi se pune nea Ion pe povestit:
- Păi am fost acolo, la ei, de dimineaţă şi i-am întrebat cu ce să le fiu de ajutor. Mi-au spus că ar fi bine ca eu să merg la cimitir să aranjez groapa, să fie totul gata, pregătit pentru când or să vină cu sicriul şi cu alaiul.
M-a dus acolo un nepot al lui, să-mi arate locul, mi-a lasat, aşa cum se obişnuieşte, un pachet cu mâncare şi o sticlă cu vin şi m-am apucat de treabă, să termin până nu începe soarele să ardă.
Am săpat ce mai era, am aranjat frumos şi m-am tras la umbră să mănânc. Am băut şi sticla cu vin.
Dau să plec, dar îmi pică ochii pe nişte buruieni uscate: hai să le strâng şi pe astea şi să le dau foc. Unele ardeau, altele se adunau.
Simt deodată la spate, pe picioare, fierbințeală. Am zis că mi se pare, de la căldură. Frige! Au! Au!
Mă întorc şi ce să vad? îmi luaseră foc pantalonii de la buruienile care ardeau.

Povestea este întreruptă de strigătul prelung scos din bucătărie de către tanti Axinia:
- Neeenorocituleeeee! Neghiobule!! Te-ai îmbătat şi ai ars pantalonii buni!!
- Iete că n-au fost buni, pentru că n-au rezistat, eschivează nea Ion, gustând din păhărel în amintirea lor.

După ce vulcanul Axinia îşi mai domoleşte erupția, nea Ion reînnoadă firul povestirii:
- După ce am terminat, m-am întors acasă la învăţător. Mi-au legat un prosop la mână şi mi-au spus că eu o să port crucea, când pleacă alaiul. Pe urmă mi-au spus că nu mai duc crucea ci o să duc capacul de la sicriu. Pe urmă a luat altcineva capacul.
Am plecat şi eu, amestecat în mulţime, fără să duc nimic. Pe la jumătatea drumului, mă strigă cuscra: Ioaneee! Unde-i crucea mă? Ai uitat crucea! Fugi după cruce!
Am luat-o la fugă înapoi. Crucea era rezemată de peretele casei. O iau şi... fuuugi Ioane pe uliţă să prinzi alaiul din urmă. I-am ajuns, mi-am făcut loc prin mulţime ţinând crucea cât mai sus.
Cum sunt eu, aşa, mai scund, cred că se vedea numai crucea alergând prin mulțime. Până la urmă am ajuns cu crucea în faţa alaiului, acolo unde se cuvenea.

A doua zi

Plecăm în expediţie pe malurile bălţilor. Doar pentru asta am venit. Boby, observă de zor tot felul de specii de păsări, numărul lor, comportamentul, etc. Eu şi cu Vick, ornitologi novici, observăm în general cam ceea ce ne arată Boby.
De fapt, țelul nostru este mai degrabă ieşirea în natură decat studiul avifaunei dobrogene. Scopurile noastre însă, se completează de minune cu al lui.





După mai multe ore şi kilometri de hoinărit pe lângă bălți și pe câmp, concluzionăm că ar trebui să ne întoarcem. Hotărâm să ne întoarcem, dar decât să batem cu pasul un traseu pe care l-am văzut deja, preferăm să ieşim la drum, la ia-mă nene.
Ne culege de pe drum un... autobuz. Urcăm prin faţă. Şoferul nu ne ia bani. Un călator, îmi observă binoclul la gât şi mă roagă să i-l dau şi lui să se uite. Nu mai văzuse. Ceilalti călători prind curaj şi ni le cer şi pe celelalte. Fără să mai fim întrebaţi, binoclurile noastre ajung din mână în mână până în spatele autobuzului.
Anunţăm că trebuie să coborâm şi călătorii ni le restituie, tot din mână în mână. Şoferul, aşteaptă calm să ne recuperăm binoclurile și să coborâm.
Călătorii care au coborat odată cu noi ni se prezintă şi insistă să apelăm la ei dacă avem nevoie de ceva.
Am coborât lângă birt, dar nu intrăm. Parcă ar fi mai bună o terasă. Găsim terasă, la cca 200m. Ne instalăm la o masă cu umbrelă şi... să vină berea!!
Dupa o vreme, dispare soarele. Nu! Nu s-a înserat, nu este nici eclipsă. Soarele era obturat de o siluetă masculină interminabilă, cu un chip dăltuit în granit şi cu nişte umeri cam cât umbrela de la masă. Bărbatul era îmbrăcat într-un costum negru, impecabil şi cu o camaşă albă. Fără cravată.
- Bunnnă ziua. Eu sssunt Terente.
?!!??!WTF??? Ceee? Ce-o vrea să spună? Cine e? Terente?? Ne uitam blocaţi unii la alţii.
- Pot sssă stau puţinn cu dumneavoastră?
O vorbi el împleticit dar... poţi să-l refuzi pe Terente? L-am invitat să ia loc cu noi.
- Eu ssunt patronul localului. Fffetiţo! Adu-mi nişşte bere din aia de-a mea, şştii tu. Şi dumneavoastră cu cce vă ocupaţi, v-am văzut şi ieri.
I-am explicat noi cu ce ne ocupăm, cu ce se ocupă ornitologia în general şi chiar a apreciat sincer ce facem.
Vorbea împleticit dar coerent. Era pe subiect.
După un dialog care a mai durat circa două beri, şi-a luat la revedere de la noi, insistând că dacă avem nevoie de ceva oriunde, oricând, să apelăm la el sau să spunem că suntem prietenii lui.
Suntem întru totul de acord, cine i-ar refuza pe prietenii lui Terente?
Porneşte împleticit spre ieşire, se urcă în Dacie şi pleacă acasă.
Mai luăm câte o bere rece şi plecăm şi noi.
Mâine ne aşteaptă alte bălţi, alte întâmplări, alţi oameni.



N.A. Numele persoanelor sunt fictive.
Numele real al lui Terente este Terente.
Întâmplările petrecute şi păsăricile observate sunt reale.
Concursul BrainStorming Party este o provocare reală la care particip cu plăcere.

Daca iti place articolul de acum, apasa Vote.
Daca iti place articolul viitor, apasa Subscribe.