Join the new world

O intamplare ce a tinut un an de zile. Cam cat dura stagiul militar obligatoriu imediat dupa revolutie.
Nu stiu altii cum sunt dar eu cand mi-aduc aminte de zilele petrecute-n armata, m-apuca un dor nostalgic. Nu pentru maretia acutului in sine, se zvonea printre batrani ca tinereii ce faceau armata deveneau barbati peste noapte, ci pentru clipele minunate petrecute in incercarea de a lua in serios tinutul armei in mana.

Totul a inceput cu primul pas facut la intrarea-n unitate. Priveam hamesit de cunoasterea trucurilor, la cazarmile de culoare brun rosiatice ce se intindeau intrun sir indian pestrit, presarate ici colo cu zone de verdeata amintind de parcurile orasului natal. In mijlocul unitatii trona maiestuoasa o cantina gigantica ce putea adapostea la nevoi de hrana pana la 400 de mancatori de tocana de cartofi necuratati si varza murata in sos propriu. In fata cantinei o ditamai zona betonata ce mai tarziu aveam sa-i aflu scopul. Defilarea! Si nu numai! Eram in Roman, in mijlocul Moldovei, si asteptam cu sufletul la gura prima zi de instructie.

Primul contact, prima impresie. "bai recrut, misca-n p.la mea mai repede si aseaza-te in rand" " ce p.la mea ai acolo geamantan?? pietre?" "sa traiti in p.la me!!". Opa! Aici p.la e un fel de alint, prezent in orice strigat sau ordin, in orice incercare de conversatie. ba chiar putea deveni un lait motiv al discutiilor "ce p.la mea face ala acolo?" de aici derivam spre infinit!

Nume strigate, tipete in rand, miscari de trupe ca intrun furnicar. Cam asa se prezenta starea primordiala a primei zile. Dupa ce linistea s-a asezat pe cataloagele de prezenta si ne-am aliniat intr-o oarecare forma miscabila, a urmat turul de vizitare. Unu' mai cu tresa pe umeri a facut pe ghidu' si-a luat rolul in serios si ne-a dictat programul " urma-ti-ma-n pula mea mai repede!" Pe un ton calduros , de parinte protector, ne-a prezentat unitatea in cele mai amanuntite unghere. "aci e cantina..aci e beroul comadatului...col uai e garaju' de masini si tanchete.... nu acolosa ba' p.la, ashi!!." pana cand am ajuns in fata locului care timp de 6 luni ne va fi casa. Si loc de dormit.

Inainte da pleca spre Roman cu trenul, imi memorasem impresiile castigate de cei care trecusera deja prin turneul celor 12 luni de armata. Povestile lor reusisera sa transforme parul din cap in maciuca si parul de pe maini in spicele graului.
Dupa prima zi, singurul loc in care parul ramasese neatins de vitregiile situatiei, devenise arici. simteam intepaturi in chiloti de la parul de la coaie. Toata barbatia noastra hormonala de tineri in floarea varstei palea in fata unor strigate si tipete ce tineau loc de ordine.
Priveam in ochii colegilor si gaseam deznadejdea si lipsa lor de speranta atat de familiare, de parca ma priveam pe mine.

Dupa o saptamana, imi rasarise-n gand ideea ca locul nu este de teapa mea si nu voi precupeti nici un efort sa trag pe cosor armata romana.
Primul mars ce s-a desfasurat pe distanta de vreo 25 km a reprezentat si prima ocazie. La intrarea pe poarta unitatii am lesinat pasiv scapand arma din mana si prefacandu-ma epileptic de obosit si epuizat anemic. Noaptea am petrecut-o in infirmerie. Dulce loc, fara carcalaci si cu un fel de mancare in plus, pentru intremare. La revenirea in unitate colegii m-au felicitat pentru initiativa si isi dadeau pumni in cap ca nu le-a venit lor prima data ideea.
A fost inceputul luatului in vizor de comandantul companiei, un betiv notoriu cunoscut in unitate drept Martin Stricland, personajul din "Toate panzele sus”, ce-si tinea departe greata de mare fiind tot timpul beat.

Au urmat alte cateva zile cu defilari si antrenamente. Ziua culminanta a fost intr-o vineri, zi fatidica pentru colegi dar benefica pentru mine in ale teatrului. Dimineata a inceput cu un “Au!” discret la prima ora, ca apoi sa creasca in intensitate dupa micul dejun militaresc, cu ceai de tei imbibat cu esenta de bromura ce-ti facea jucaria flasca pentru cateva ore, si cateva felii de paine unse cu urme de gem si margarina. La adunarea de dupa masa “Au-ul! “ a devenit strident pentru mai marii in grade si a reprezentat biletul pentru inca o seara la infirmerie cu promisiunea de drum la Spitalul Militar de la Iasi, pentru analize. Un uichend petrecut in pat si floricele-n geam, cu colegi trecuti in vizita scrasnind din dinti invidiosi pe norocul meu. Ii priveam de la geamul infirmeriei cum administrau saltelelor batai crunte de ciuda!

Pana sa depun juramantul, fapt ce era programat la o luna si ceva de la incorporare, am vizitat dulcele targ al Iesilor de trei ori. Partea proasta era ca eram insotit de un fruntas infirmier ce se bucura odata cu mine de libertatea de plimbare. Asistentele din spital ajunsesera sa ma cunoasca si ma primeau cu “bine ai revenit”, zambind pe sub halatelor lor albe ca neaua.

Acolo am cunoscut o tanara moldoveanca ce era internata pentru o apendicita sau ceva de genul unei boli militaresti, nu eram sigur. Am tinut legatura pana dupa armata, cand s-a autoproclamat mireasa marii, fapt ce a facut ca relatia noastra sa se intrerupa brusc.

Cert e ca dupa cele trei vizite la spital, comandantul m-a trecut pe lista neagra a companiei si nu m-a mai lasat sa particip la defilarea de depunere a juramantului. Am plans timid intrun colt al unitatii, sarbatorind cu ai mei si vreo trei kile de vin. Imi parea rau de comandantul meu ca nu ma vazuse in uniforma de gala, cu arma tinuta-n umar salutand o multime de trese colorate. Pierderea lui, castigul meu, caci asta a insemnat si stergerea de pe lista celor care trebuiau sa faca garda. Chinul orcarui soldat, sa stea trei ore in bocanci intr-o pozitie ce nu-i dadea mult spatiu de deplasare, belind ochii la granitele unitatii.

Au fost si momente frumoase dupa depunerea juramantului. Instructia, tragerile cu arma, deplasarile in grup, cantecele voioase ce le spuneam in cor pe strada, orele de invatacei in ale condusului de TAB pe strazile Romanului de se ascundeau cetatenii prin case de frica motoarelor noastre. Unii nici in casa nu erau in siguranta, cand urca la volan cate unu’ mai nestiutor ce se credea pe camp si calca tot in rotile gigantice ale vehiculului.

Aveam cativa sergenti instructori tare hatrii si ne puneau sa facem tot felul de nazbatii, in grup. Pe terenul de instructie era o masa din beton de un metru jumate pe un metru jumate. O foloseam sa mancam suplimentul pe ea. Ca sa nu uit, cel mai frumos moment dintre mese era cand primeam supliment, o conserva de peste si o felie de paine. Cum nu ne lasau cu arme albe la noi, ne descurcam cum puteam sa le deschidem.
Deci, era masa aia de beton si intr-o zi un sergent instructor ii vine ideea geniala sa faca adunarea pe masa. Adicatelea trebuia sa ne strangem toti 30 de soldati pe masa aia!! Cum necum am reusit sa urcam 30 de insi pe masa. Ne tineam unii de altii de haine, de curea, ca-ntrun grup statuar. Apoi sergentului i-a mai venit o idée stralucita. A strigat “ Inainte mars!” Imediat a si primit raspuns din partea mea, “ ba’ p-a ma-tiii!” In ziua aia am primit o bila neagra.
In alta zi, un alt sergent stralucitor in gandire, se hotareste brusc ca timpul alocat mancatului a fost depasit si intrun fel sau altul toti cei din companie care mai erau in cantina, trebuiau sa faca adunarea pe platou. Cum eram singur prin preajma lui ma nominalizeaza pe mine sa-i adun. Ma uit la el ca la un prost si ma gandesc ca-i arde serios de glume. Cantina era imensa si chiar in timpul ala un sfert din unitate lua masa. Cum p.la mea sa-I faci atenti pe anumiti soldati intro mare de harmalaie!!!! ? Cantina era un haos organizat si cu un vacarm de nedescris.
Intru inapoi pe usa cantinei, ma uit ciudat la toti de acolo si incerc sa-mi descopar colegii. Am o tentative de strigat spre ei, un palid “baaaaa’, haide ba’ odata”…si ma las pagubas cand imi dau seama cand sunt singurul care ma aude.
Cand sa-i explic sergentului ca mi-e imposibil sa-i chem, se uita la mine ca un prost si ma suprinde cu expresia “ nu ma intereseaza, aduna-i, altfel te bag la arest”.
Revin in cantina, ma proptesc in usa de la intrare, imi fac avant in plamani si strig “ Companiaaaa 22 ..AAAAAAAAAAAAFAAAARAAAAAAAAAAA!!!!”
Timp de cateva secunde tipatul meu a acoperit intreaga harmalaie si s-a intamplat o minune.10 secunde, daca cineva a stat sa le numere, nimeni nu a mai miscat un muschi. Farfuriile au tacut, vesela a impietrit in pozitia in care a fost suprinsa iara soldatii au avut timp doar sa inghita in sec restul de mancare ramas pe esofag, cu privirile indreptate spre mine si ochii facuti mari. Bucatarii ramasesera cu polonicele in aer iar cele cateva picaturi ce se scurgeau din ele se oprisera la jumatatea drumului spre farfurii.
Timp de 10 secunde, timpul a stat in loc. Apoi soldatii si-au revenit din soc si harmalaia a revenit la viata.
Dar imi facusem datoria. Cei cativa soldati din companie au strans repede, si-au inghiti ultimii dumicati in fuga si s-au prezentat pe platou in mai putin de un minut. De atunci, devenisem cunoscut ca “ cel ce a tipat in cantina!”. Un titlu doar onorific, dar care-mi facea o placere imensa cand o auzeam.

Dupa depunerea juramantului am mai fost de doua ori la Iasi. Facusem doua crize in asa hal incat ma duceau colegii la adapat calu’ si doar nu-mi tineau jucaria sa faca pipi, asa de expert devenisem in prefacatorie. Dupa ultima vizita au dat si verdictul, hernie inghinala interstitiala, dar care poate astepta starea de operatie. Dar pe langa verdictul prefacatoriei mele, doctorii au mai pus niste dignostice care aveau sa ma ajute in urmatoarea etapa a armatei.

La sase luni eram inaintati in grad si trimisi catre cele patru cotloane ale tarii, ca doara eram scoala regimentala de taburi si tancuri. Comandantul meu imi promisese ca, datorita faptelor mele de vitejie voi urma drumul sarii la Zalau. Nu prea departe de Baia Mare, cel mai indepartat punct pe harta, de oraselul meu. Dar sortii au fost de partea mea cand printrun megafon invechit si cu urme de saliva uscata pe el, un soldat anunta ca o mare adunare se va petrece inainte de primirea destinatiilor. Mai marele unitatii s-a gandit bine si a crezut de cuvinta ca o relatie platonica nu strica imaginii. Asa ca ne-a adunat pe toti 1500 intr-o sala de spectacole dezafectata si ne-au pus intrebari de interogatoriu. Daca ne-am simti bine, daca ne-a placut mancarea, daca am primit toate cele necesare, sapun, prosop, pasta de dinti, lame……..Stateam ca prostii si ne miram ce-i cu armata romana de se schimbase atat de mult. Auzisem povesti despre unitati militare minune unde cadrele se purtau parinteste, dar credeam ca sunt doar legende.
Apoi a urmat partea frumoasa a intalnirii. Comandantul unitatii ne-a intrebat ce probleme avem. Ne dadeam coate intre noi si susoteam “ Asta nu-i om!!”
Un curajos sparse gheata, ridicandu-se in picioare. Il si vedeam surghiunit! Dar vocea comandantului a rasunat ca un tril de privighetoare intrun lan de maracini “ Spune soldat, ce probleme ai!?” Au urmat si altii incurajati de soldatul curajos si fiecare si-a spus pasul, ba a e tata de familie si vrea la detasare sa fie aproape de casa, ba unu’ ca ar vrea o mancare mai buna, ba unu’ ca nu stiu ce. Colegii mei incepusera sa fie nelinistiti si imi tot trimiteau semnale sa ma ridic si sa-mi desart sacul.” Ii spun, da’ ce sa-i spun!!” Ma intrebam in timp ce picioarele parca se ridicau singure.
-Sa traiti. Sunt soldat igivan din compania 22.
- Ia zi soldat, ai vreo problema?
- Pai as cam avea domnu’ commandant.
- Ai sau n-ai??
- Stati asa, ca am. Am tot fost pe la spital in cele sase luni si doctori mi-au gasit o gramada de boli.
- Ce boli?
- Deci, am asa: o demineralizare a oaselor pe un fond de osteoscleroza, hernie inghinala interstitiala, hernie de disc, conjunctivita cronica purulenta, rinofaringita acuta edemoasa…
Din inaltimea scenei pe care trona masa comandantului, o figura, a lui, s-a ridicat in picioare, a lasat ochelarii sa-i cada pe nas si m-a intrebat,
-Si cum de mai traiesti?
Sala, odata cu celelalte cadre de pe scena, a izbucnit in ras. Un ras inchis in sine aveam si io. Pentru cineva fara cunostinte medicale, asemenea boli pareau fantastice, ireale, iremediabile. Dar pentru un ochi avizat, erau boli pe care le puteai duce toata viata fara probleme.
- Si ce vrei tu? O inmormantare frumoasa?
Iar rasete.
- Nu domnu’ comandant, as dorii daca se poate o repartizare mai aproape de un spital militar, sa ma pot trata.
Asa am ajuns la Mihail Kogalniceanu, la 25 de kilometrii de Constanta, orasul meu natal.
Dar aici e alta poveste si am scris prea mult, asa ca ma opresc.


Pentru concurs