Join the new world

De departe, părintele Varlam părea un ninja ieşit la pensie. Cu roba neagră de supererou, geanta doldora de icoane, îl puteai vedea în fiecare vineri seara colindând casele micului sătuc.
Chiar dacă bătrâneţea se vedea cu ochiul liber, părul alb şi ridurile ce stăteau mărturie trecerii anilor, părintele Varlam era unul dintre cei mai cu har şi progresişti dintre clericii zonei. Site-ul patriarhal îl cataloga printre primii 10 popi cu merite deosebite în împrăştierea cuvântului Domnului din toată Biserica. Era privit ca iniţiatorul unei aproape revoluţii în interiorul bisericii.
Oamenii se obişnuiseră cu el, cu ideile lui de a înnoi biserica, cu dorinţa lui de a găsi în fiecare din ei putere de înţelegere că biserica nu-i atât de învechită şi închisă în propriul trecut, chiar dacă unii dintre ei, mai cârcotaşi din fire, găseau metodele lui departe de ideea de Dumnezeu şi că Dumnezeu ar trebuie să fie cum era la început.
Îi lasă să vorbească, pentru că aşa simţea să creadă el, oamenii au dreptul la libera alegere şi-şi continuă imperturbabil mersul cu paşi mici şi îngrijiţi printre uliţe.
Urma să ajungă la o casă unde nu mai fusese. O bătrânică încă în putere, ce Dumnezeu o lăsase văduva de puţin timp, îi deschise uşa.
– Bună seara mamaie!
– Bună seara părinte. Ce vânt te aduce în umila mea casă?
– Am venit să vorbesc cu matale, să văd dacă ai nevoie de ceva şi vorbim despre Dumnezeu. Nu te-am mai văzut pe la biserică de la înmormântarea răposatului, Dumnezeu să-i hodinească oasele.
– Intră părinte, că şi-aşa nu prea am avut vizitatori de când săracul Grigore s-a dus pe lumea ailaltă.
Părintele Varlam luă loc pe un scaun vechi ce scârţâii la apăsarea trupului. Pe masa acoperită cu un mileu cât suprafaţa ei, chiar în mijloc statea un paner cu pâine tăiată şi câteva felii de mere.
– Serveşte părinte, îl îmbie mamaia, că doar ce le-am tăiat. Şi se puse în capul celălalt al mesei, nivelând cu palmă un colţ al mileului.
– Binecuvântează Doamne aceste bucate şi acest suflet că prin multe a trecut. Întinse mâna lua o bucată de măr şi făcu în aer semnul crucii.
– Că bine zici părinte. De când se duse Grigore parcă nimic nu mai este la locul lui.
– Dumnezeu e mare şi are cărări bătătorite iar câteodată le mai încurca. Ia la el suflete bune.
– Poate-i venise timpul părinte, avea 89 de ani. Era în putere ca toată viaţa lui fusese un om hotărât şi nu a lăsat niciodată boala să-i împiedice trupul.
– A fost un om bun şi drept. Mamaie, cu voia matale am să binecuvântez această casă şi pe robii ce locuiesc în ea.
– Fie voia ta părinte. Mulţumesc de cele sfinte.
Părintele Varlam băgă mâna în geanta ce stătea încă atârnată de umăr şi scoase din ea o legătură de busuioc. O puse pe masă şi băgă mâna iar în geanta de unde scoase pe rând o cănuţă mică, o placă neagră cât o icoană şi o cruce ce-i pâlpâia în vârf o luminiţă albastră. Mămăiţa, dacă se poate să pui nişte apă în cănuţa asta, te rog!
Mamaia privea cu scepticism, cam chiorâş, placă neagră şi crucea cu led albastru ce stăteau pe masă. Se ridică, luă cană şi dispăru spre bucătărie de unde reveni cu paşi înceţi lăsând în fata părintelui cănuţa plină cu apă. Se întoarse în scaunul ei şi rămăsese cu privirea fixă pe placă neagră.
Părintele făcu de trei ori semnul crucii deasupra paharului şi când să spună cuvintele magice de sfinţire, o tuse seacă porni să-l agaseze. Parcă nemaivând răbdare, foindu-se cât putea de discret pe scaun, mămăiţa îl întrebă.
– Părinte, da’ ce e placa aia neagră?!
– Ei mamaie, nu mai sunt atât de tânăr, vederea mă lăsa, vocea mi se îngreunează şi e ca un ajutor. Dar stai fără grijă, e sfinţită.
Apăsă un buton de pe marginea plăcii şi dintr-o dată camera se lumina de o mulţime de culori. Părintele îşi mişca degetele pe ea şi o voce tânără cu un timbru baritonal începu a se scurge dinspre placă.
– Miluieşte‑mă, Dumnezeule, după mare milă Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea, mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte. Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu este înaintea mea pururea. Sfinţeşte aceasta apă şi pe cei ce fi-vor stropiţi de ea.
Nevenindu-i să creadă, mămăiţa, cu o mişcare agilă pentru vârsta ei, nu înainte să-şi facă cruce, lua panerul şi-l azvârlii spre placă.
– Piei necuratule de aici! Ce făcuşi părinte, ce-mi băgaşi în casă?!
– Stai mămăiţa, că e doar o tabletă. Nu-i necuratul!! Ne-am înnoit şi noi, ne-am pus în slujba vremurilor. Dumnezeu e peste tot şi în toate. Şi într-o tabletă! Uite, dacă apeşi aici o întreagă lume se deschide. Avem şi aplicaţii cu icoane. Unele plâng, altele îşi strâmbă mutra dacă nu o pupi cum trebuie, altele te ceartă dacă nu laşi nimic în cutia milei. Dacă oamenii au vrut tehnologie, il apropiem pe Dumnezeu cu tehnologia!
– Şi cu luminiţa aia în vârful crucii, ce este?! Îl întrebă mămăiţa încă neîncrezătoare de spusele părintelui, având pregătit lângă ea un ditamai făcăleţul pentru orice eventualitate.
– A, aia! Aia face conexiunea cu tableta. Când dau cu crucea iar glasul Domnului şubrezeşte, ca de sunt bătrân, conectez crucea cu tableta şi vocea Domnului coboară peste noi prin vocile angelice ale unui sobor de preoţi.
– Păi, cum părinte? Că nu văd nici un fir! Şi mămăiţa puse mâna pe capul făcăleţului pregătindu-se să-l ridice.
– Prin sfântul bluetooth!

Articol