Dincolo de nori - Un etern : De ce?_continuare

Day 2,527, 03:43 • Published in Republic of Moldova Romania • by sokm

✻✻✻http://www.erepublik.com/ro/article/dincolo-de-nori-povestea-unui-suflet-de-copil--2334373/1/20✻✻✻
======================

Prima parte * Dincolo de nori - Un etern : De ce?


Acum eram preocupat doar de liniştea din jur, de acest "tot" , de norii ce pluteau şi pe care îmi doream să mă aşez, să mă scufund în ei, să simt liniştea şi pacea din jur. Da, asta căutam: linişte, pace şi mai ales uşurare, acea stare în care sufletul îl simţi uşor, stare care îmi lipsea de când planeta TruStar apăruse în calea mea.
M-am aşezat comod pe norul de lângă mine, era călduţ, relaxant, simţeam cum fiecare parte a corpului îmi furnică într-un mod plăcut şi în mod ciudat îmi simţeam corpul cum devenea din ce în ce mai greu. Am închis ochii şi am alungat din minte orice gând, orice cuvânt sau virgulă ce ar fi vrut să "mişte în front", vroiam.. nu vroiam nimic, mă întrebăm doar ce retrăiam pentru că acest "fragment" în viaţa mea nu existase.
Dintr-o dată am tresărit, o atingere delicată pe umăr m-a rupt din cochilia pufoasă în care mă relaxam. Corpul mi-a căzut prin norul ce mă purtase cu atâta delicateţe. Am căzut pe un covor de iarbă verde al cărui miros mi-a îmbătat simţurile şi mi-a trezit amintirile. Eram într-un loc în care eram doar eu, iarba verde iar de jur împrejurul meu erau doar oglinzi şi panouri uriaşe ce afişau imagini. O mâna invizibilă scria cu litere strălucitoare cuvinte, discuţii, din când în când mâna lovea furioasă ceea ce scrisese şi ştergea.
Ce cerusem navei şi ce primisem...parcă eram la o proiecţie în aer liber...mda ..dacă aveam şi floricele şi suc ...eram dezamăgit, mă gândeam să cer navei să oprească proiecţia, poate era mai bine dacă mâncam ceva şi analizam planetele din jur.
Încet, fără oprire, mâna scria rând cu rând acelaşi lucru: De ce? De ce ? De ce?
Când nu mai putea scrie lovea panoul, ba cu furie, ba încet cu palma larg deschisă şi ştergea apoi din nou şi din nou aceiaşi întrebare, furie, neputinţă.
Deodată în dreapta panoului un zgomot puternic m-a făcut să tresar, cioburi sparte, un zgomot de sticlă ce se sparge , toate panourile ce derulau fragmente ce trăisem cândva păreau acum că se sparg într-un zgomot infernal, un singur panou, cel din faţa mea rămăsese la fel şi repeta la nesfârşit: De ce? De ce ?
Cu braţul drept mi-am acoperit faţa, îmi era teamă ca cioburile să nu mă ranească însă totul era acolo căci imediat cum cioburile au căzut pe panourile din jurul meu totul era alb strălucitor. O silueta părea că se îndepărtează cu paşii mici fără a privi înapoi iar în urma ei o mâna întinsă îmi părea fi nedumerită sau a cere ceva.



M-am ridicat în picioare şi ferindu-mi ochii de lumina puternică am întins mâna încercând să ating silueta ce se indepărta nepăsătoare.
Când i-am atins umărul o forţă nevăzută m-a atras şi m-a aşezat în faţa siluetei.
Un bărbat, un chip frumos, cu doi ochii ce păreau că acuză, cu un zâmbet larg şi trist mă privea ca pe un străin .
Îl cunoşteam, aşa crede-am, însă în mod ciudat îmi părea un străin. Mă simţeam jenat căci îi oprisem şi nu ştiam de ce şi ce aş putea să îi spun.
Ca şi cum ar fi ştiut ce gândeam mi-a întins o coală, o coală albă, scrisă şi a plecat trecând prin mine ca şi cum trupul meu era o simplă fantomă şi un prea neînsemnat obstacol pentru el.
Nu m-am întors ci curios am privit coala albă, mă gândeam de ce mi-a dat-o ...o mâna a ieşit din coală şi m-a tras înăuntru, m-am trezit eu însumi scriind pe un panou imens acelaşi: De ce?
De data asta acolo în panou sau poate dincolo de acel panou o altă mâna îmi răspundea:
-De ce? am scrijelit pe panou.
-De ce, ce?... De conta atunci si nu conta acum, acum nu întrebai...mi-a răspuns.
-De ce scriu?
-Pentru că au rămas întrebări fără răspuns şi atât de puţine spuse încât se cer a fi spuse.
-Dar de ce acum şi...contează?
- S-a cerut şi se va cere, atâta timp cât întrebarea de ce va răsuna din trecut tulburând ziua de mâine. De contează ?...Eşti aici, scrii, deci contează!
Ştiam ce îmi spunea, înţelegeam prea bine, însă...era greu căci timpul vorbelor trecuse, nespuse atunci rămăseseră suspendate în timp, în mine, în fiecare zi în care le simţeam şi nu puteam spune, timpul lor trecuse, acum cui să le spun şi oare spuse ar fi măcar auzite?
M-am oprit din scris, cu privirea în gol încercam să îmi opresc gândurile ce necontenit mă răscoleau.





✻ MB