Dincolo de nori.... Povestea unui suflet de copil

Day 2,169, 05:21 • Published in Romania Romania • by sokm


Am rămas pe orbita planetei lăsând nava să se ocupe de tot, între timp am mers în sala de mese; îmi era teribil de foame. Aşezat la masă nici nu am băgat de seama când prins în gândurile mele încet încet am adormit lăsând mâncarea aproape neatinsă.
===========================
Când m-am trezit o nouă zi în spaţiu deja începuse, mă durea teribil spatele şi deşi imi era foame am împins cu mâna farfuria din faţa mea şi am setat o cafea fierbinte şi amară sperând să mă pună pe picioare cât repede. Am terminat cafeaua, am cerut navei să pornească spre cea mai apropiată planetă şi am plecat să mă pregătesc de coborâre. Coordonatele perlei mă adusese în această parte a universului plină de planete ciudate. În drum spre planetă nava îmi oferă detaliile descoperite. Planeta ce urma să mă primească era un deşert arid, exista doar un singur loc, o mică oază, ce speram să fie locuită. Când nava a aterizat pe planetă şi am păşit pe nisipul fierbinte mă simţeam ca acasă, un imens deşert, întreaga planetă era un deşert fierbinte.
M-am îmbrăcat comod, am luat hrană şi apă şi plecând spre mică oază am cerut navei să mă monitorizeze. Nu a durat mult timp să ajung la mica oază, într-adevăr era minunat, în mijlocul deşertului, verdele copacilor, al ierbii, florile înflorite şi apa erau... magnifice. Ajuns în minunata oază m-am aşezat la umbra unor copaci înfloriţi, miroseau sublim, apa rece m-a înviorat...era un colţ de rai într-un desert fierbinte.
Privind fascinat acest mic colţ de rai la un moment dat am auzit un clinchet, încet, ca o chemare dulce şi un foşnet de paşi ce se apropia de mine.

Am întors capul şi... am zărit-o, pe ea, o femeie atât de frumoasă, atât de sclipitoare, cu un zâmbet cald şi doi ochii ce m-au vrăjit din prima secundă când am privit în ei.
Emoţionat m-am ridicat în picioare şi m-am apropiat de ea. Faţă în faţă privirea mea nu se putea rupe din ochii ei atât de minunaţi, o priveam ca un prost..un prost vrăjit şi... nu puteam rosti nici un cuvânt. Eram mut,legat de ea, de frumuseţea şi gingăşia ei şi pur şi simplu nimic altceva nu mai exista în jur, nu vedeam, nu auzeam, nu ...existam...era doar ea şi eu, pierdut în ea.
Ca şi cum ar fi ştiut că resusise să mă subjuge, a întors capul şi brusc mi-am revenit.
M-a privit din nou şi aşezându-se jos în iarbă mi-a făcut semn invitându-mă să fac acelaşi lucru.
Stând în faţa ei mă întrebăm cine este şi de ce este aici pe această planetă pustie, această mică oază, raiul ei ... cine, de ce?
Brusc a întins mâna, degetul ei mi-a atins pieptul şi dintr-o dată în mine a început o luptă. Ceva se zbătea în mine să iasă afară, era o luptă pe care o trăiam dar nu puteam interveni, mă durea şi totuşi nu ştiam cum să reacţionez însă eram foarte speriat. Ce era în mine? Ce se zbătea să iasă? Şi mai ales de ce oare simţeam că nu trebuie să las să iasă acel ceva ce simţeam cum îmi rupe pieptul încercând să iasă? Eram teribil de speriat, poate mai speriat ca niciodată.
Frumoasa mea, mă privea zâmbind... o uram, ce îmi făcuse? De ce îmi făcuse asta? Zâmbindu-mi a întins mâna şi mi-a arătat în dreapta mea. Printre copaci s-a deschis o lume, un loc de joacă din care răzbăteau râsete şi chicoteli de copii, mulţi copii, cântece, râsete, zarvă.
Curios am privit şi am încercat să înţeleg ceea ce se petrecea acolo însă dintr-o dată am simţit cum acel ceva ce se lupta in mine a ieşit brusc...eram eu...eu copil...acel copil ce fusesem odată....cu mult timp în urmă.
A ieşit brusc, s-a oprit, m-a privit cu tristeţe şi a alergat spre acea lume plină de trăirile copilăriei.

Alerga...alergam copil fiind, vesel, râzând, strigân😛 tati,tati unde eşti? Râsul, dorul, bucuria...nu le mai simţeam, dar ştiam, ştiam că le simţisem odată, le trăisem. Ce ciudat, acum nu mai simţeam nimic dar...cu toate astea ştiam că şi mie această carapace fără suflet încă îmi e dor de tati şi chiar şi acum încă alergam cu bratele intinse...spre mine, spre copilăria mea, spre el. Nu am apucat să reacţionez, mă simţeam gol, pustiu, ceva se rupsese in mine, din mine, iar acum eram doar o carapace.
-De ce, de ce?... am întrebat cu ură femeia din faţa mea.
-Pentru că aici copilăria moare, sufletul tău de copil va trebui să ni-l laşi..mi-a răspus zâmbind.
Uram acel zâmbet fermecător şi totuşi crud, uram frumuseţea ei, mă lăsasem furat de ea şi mă furase fără milă.
-Nu, i-am răspuns! Nu, niciodată, nu voi renunţa la copilul din mine, la râsul, năzbâtiile, libertatea şi fericirea pe care mi-le aduce. Nu pot renunţa la el căci aş renunţa la mine, la viaţa mea...Nu!...i-am răspuns ţipând.
Exist azi hrănindu-mă din el, râd, respir, datorită lui, fără sufletul meu de copil, ce aş fi?
Nimic, m-aş pierde în spaţiu şi în loviturile vieţi, aş cădea la prima lovitură şi nu aş mai reuşi să mă ridic. El, sufletul meu de copil, el îmi vindecă rănile....Nu te las să mă laşi fără mine, micul Prinţ există aşa cum tati există şi nimeni nu va putea distruge copilăria ce am trăit-o...
Eram deja în picioare, plin de nervi, ţipam, gesticulăm, vorbeam continuu...
Din când în când priveam în dreapta mea, la mine, copil fiind, eram fericit acolo în lumea aceea demult trăită, râdeam, alergam. Acum ningea cu fulgi mari şi mă vedeam căzând la pământ, plin de zăpadă, cărând o funie şi o sanie mult prea grea pentru mine, cu nasul roşu şi obrajii ca doi trandafiri plini de roua dimineţi. Zarva mă însoţea, eram fericit, acolo în lumea mea demult traită. Apoi brusc, mă vedeam râzând şi bătând cu picioarele în bălţile pline de apă, dansând în ploaie şi numărând fulgerele şi tunetele...eram eu ....eu în trecutul meu...nici nu îmi păsa că eu, eu adultul, mă lupt , mă lupt pentru mine şi nu sunt dispus să renunţ.
Ea, ea mă privea zâmbind în continuare, mă privea şi mă asculta cum ţipam ca un disperat. Nu părea că e impresionată, zâmbetul ei era dulce însă mie îmi părea acru, amar...îmi venea să o strâng de gât....in mintea mea deja o omorâsem de mii de ori până în secunda asta.
-Stai jos! ...îmi zise ea brusc.
Jos în faţă ei, faţă în faţă, o lumina puternică ne-a învăluit, m-a privit şi mi-a spus:
-Trebuie să renunţi, renunţă la copilul din tine! Alungă-l, renunţă, uită-l! Copilul din tine te ţine legat, uită de el şi continuă-ţi drumul. Sufletul tău e un copil, omoară-l!
-Nu,niciodată!...
M-am ridicat brusc şi am alergat către lumea în care copilul din mine trăia acum. L-am prins cu putere de braţ şi l-am tras cu forţă după mine...alergam, fără să mă uit înapoi. Ajuns lângă frumoasa femeie am prins-o de mâna şi brusc m-am reîntregit. Eram întreg, acum simţeam, nu mai eram gol.
Privind către ea cu ură i-am dat drumul la mâna, mă privea cu milă ca şi cum eram pe moarte şi dând din cap mi-a spus aproape şoptin😛
- Ştii bine că niciodată tu şi sufletul tău de copil nu veţi fi unu, trăieşti prin el, din el, tu eşti parazitul pe care el îl duce zilnic. Ştii bine că niciodată nu va mai reveni acel tati iar acel mic Prinţ e gol, ca şi tine; deşi refuzi ştii asta. Mergi azi căci mâine el va renunţa la tine, sufletul copilăriei îşi cere el însuşi libertatea şi liniştea.
Zicând acestea s-a întors şi a plecat, lăsând în urma ei un parfum dulce de frezii şi în acelaşi timp totul în jur s-a schimbat. Acum era toamnă, frunzele copacilor cădeau, florile îşi scuturau petalele...era toamnă, o toamnă singuratică, tristă.
Lipsită de viaţă oaza părea că mă goneşte.

Abătut şi neştiind ce să mai fac acolo am plecat spre navă. Era seară, nici nu ştiu când trecuse timpul. Ajuns pe navă am decolat, vroiam să ajung pe orbită şi să îmi pun ordine în gânduri. Ce vrusese să zică, cum să renunţe sufletul meu de copil la mine? Eu îl port pe el,deşi avea dreptate când a zis că eu mă hrănesc din el, eu sunt parazitul...şi totuşi era posibil?
Revedeam în minte tot ceea ce trăisem pe planetă inclusiv frumuseţea ei ce mă tulburase iar acele ultime cuvinte...mă îngrijorau.
Dând indicaţii navei să pornească spre altă planetă am hotărât să îmi iau masa în camera. Nu vroiam că şi de data asta să adorm înainte de a apuca să mănânc ceva.
Păşind încet, îngândurat şi dezbrăcându-mă în mers spre camera mea încă îi auzeam ultimele cuvinte iar în faţa mea părea că merge ea, chipul ei îl duceam în faţa ochilor mei iar acel zâmbet ce mă furase şi aproape că mă omorâse, acel zâmbet...îmi doream să îl pot atinge, mă obseda...ce nebun, ce nebunie era oare în mintea mea...
Ajuns în cameră am setat un nou program de trezire şi invelindu-mă înainte de a mânca am dat drumu' la muzică, tare, cât mai tare.
Poate aşa ultimele cuvinte rostite de frumoasa femeie nu îmi vor mai răsuna în cap, să uit răutatea ei. Acum vreau să fiu eu, eu întreg şi doar chipul ei dulce să îmi bucure seara atât de tristă şi rece.
Ce va fi mâine? Cine ştie, poate va fi mai bine sau mai rău, poate planeta TruStar nu este atât de departe.
Brusc în faţă mi-a apărut chipul şi zâmbetul dulce al frumoasei femei, am zâmbit...
Oprind muzica în timp ce mă întindeam am sperat ca frumoasa imagine să îmi poată deschide drumul spre planeta mult dorită, cel puţin în vis dacă realitatea încă ţinea planeta TruStar departe de mine.
Mda...şi iarăşi vise, în vise...trăind cu vise....visand la vise....poate maine va fi altfel....sau poate nu...