Join the new world

Prin 2007, pe când eram proaspăt instalat într-un birou aflat la capătul unui hol cu o masă şi un birou la care trona un carneţel negru şi două pixuri, într-o dimineaţă cam când îmi savuram cafeaua făcută de o colegă ce stătea la un birou adevărat, m-am trezit cu o hârtie pe masă.
M-am uitat lung la ea, am întins braţul şi am privit-o de departe cu un ochi scrutător. Chiar voiam s-o şi miros dar mi-era un pic teamă să nu devin bănuit. Am apropiat-o să o citesc. Pe măsură ce cuvintele prindeau sens, în mine se croşeta o idee cât un scenariu:
„Din dispoziţia Directorului General Vasile Abărbățoaiei, se numeşte responsabil de mediu domnul Gi Gigel din cadrul secţiei Ansamble şi Subansamble Retorice”.
Dacă până atunci mă interesa mediul cât pe George Bush, care a zis că „economia Americii este mai importantă ca mediul şi stratul de ozon” iar eu l-am copiat spunându-mi că este bine ca mediul să-şi vadă de nasul lui şi să nu convergeasca cu starea mea de confort şi bine, ei bine, dintr-o dată devenisem Căpitanul Mediu.
Acel petec de hârtie ce încă stătea în faţa mea aproape bulbucându-i-se ochi invizibili până în adâncimea neagră a trupului meu, avusese darul să scoată la lumină în câteva secunde, activistul ecologic din mine.
Cu ochii spre geamul ce dădea spre albastrul mării, într-o doară am simţit cele câteva valuri ce se spărgeau în pietrele mari ca un râs ironic la adresa mea, am închis ochii şi am început să visez:
Mai întâi muzica, uşor crescendo, uşor măreaţă, ca în Superman, iar oamenii se întrebau dându-şi coate şi privind aiurea spre cer sau pădure” Cine e?! Ce e?!” ” Tam tararaaam! E Căpitanul Mediuuu.. uu… u!” Înarmat cu o capă verzuie, un carneţel cât un chitanţier cu coperţi verde închis, cu un pix în formă de morcov, umblam brambura printre oameni şi chestii din natură. Vegheam, cu o privire pătrunzătoare, la verdele ierbii, să crească grasă şi frumoasă, ţineam piept celor care voiau să-şi lase eternităţii dovada iubirii scrijelindu-şi numele pe coaja copacilor, eram pavăza naturii punându-mă în faţa celor cu drujba.
Oamenii îmi ştiau de frică iar când apăream prin zonă, se împrăştiau că potârnichile care încotro; Fugiţii, e Căpitanul Mediuuu.. uu.. u!
Câte un nefericit care nu mă ştia şi care în nemernicia lui avusese curajul să arunce pe jos ambalajul de la un cingo Orbit, tremura din toţi rărunchii privind la pixul ce desena amenzi pe chitanţier. Glasul lui trăda trădare şi îndurare:
– Promit că nu mai fac!
– Promisiunile nu fac natura mai verde. Acum scapi cu o amendă dar data următoare o mănânci.
– Dar nu e bună la gust.
– Nu-i nimic, pui nişte sare.
Şi dispăream într-o direcţie necunoscută fluturându-mi capă şi lăsând în urmă un val de amenzi cu usturime.
Eram spaima mâncătorilor de seminţe din parcuri şi a celor ce aruncau resturile de mâncare pe jos în ideea că dau de pomană câinilor, spaima celor care-şi lasă ambalajele în păduri după un picnic, până şi gunoaiele tremurau de frica mea şi când ştiau că mă apropii săreau singure în coşul de gunoi.
Visurile îmi erau verzi, despre un univers verde în care noi conviețuiam alaturi naturii îngrijind-o şi pieptănându-i firele de iarbă şi stăteam râzând sub umbra coamelor copacilor, vedeam întinderi verzi de copaci în floarea vârstei, acolo unde până mai ieri nu era decât nimic, nimic făcut de oameni… când o voce baritonală de şef mă trezeşte la realitate.
– A, bine. Văd că ai găsit hârtia. Nu-ţi face probleme, că trebuie să ne aliniem la nişte reglementări europene. Nu e cine ştie ce, aduci la zi autorizaţia de mediu, completezi nişte formulare cu cantitatea de deşeu făcută şi o duci la Garda de Mediu, faci nişte Liste cu Aspectele de Mediu şi cu cele semnificative… şi gata.
– Cum, doar atât?! Adică nu este vorba despre protejarea mediului? Doar consumăm nişte hârtie ca să arătăm că ne pasă de mediu?
– Da.
Dar ziua a aceea a fost hotărâtoare pentru mine. De atunci am privit cu alţi ochii natura, i-am redescoperit frumuseţea şi am vrut să o păstrez aşa în minte, verde şi curată. Gunoaiele îşi găseau locul binemeritat în coşul de gunoi, hârtia era refolosita iar ce era nerecuperabil o strângeam separat.
Plângea sufletul în mine când vedeam maşina de gunoi cum descărcau la grămadă containerele de gunoi menajer, hârtie şi plastic. Nu le pasă câtuşi de puţin de reciclare ci doar de bani. Cu cât aveau mai mult de selectat, cu atât primeau bani mai mulţi.
Cred că sensibilizarea oamenilor nu stă în clipuri la tv sau radio ci în amenzi usturătoare şi responsabilitate. Avem legi, avem amenzi dar nu le aplică nimeni.


Articol