CAFEA ŞI ARAHIDE

Day 2,007, 00:16 • Published in Romania Romania • by Lucia38

Totul a început într-o zi de septembrie, cu multi ani în urmă...
În clasa noastră au intrat 4 băieţi şi o fată împreună cu ‘tovarăşa dirigintă’ care ni i-a prezentat pe cei 5 ca fiind colegii noştri pentru următorii 2 ani. Reacţiile au fost cele fireşti ale unor puşti de 12-13 ani a căror viaţă dintr-o şcoală de cartier va fi dată peste cap de 5 intruşi veniţi din cartierul vecin. Bieţii de ei, timizi şi cu ochii în pământ, au ocupat locurile din ultimele bănci, aşteptând de la restul clasei un cât de mic semn de prietenie. Care, evident, se lăsa aşteptat...

Aşa a trecut un an, cu bune şi rele, cu certuri şi împăcări cum numai în copilărie se pot întâmpla, cu ore de clasă în care 50 de minute fac cât 50 de ore, cu teme multe, cu teze, cu olimpiade, cu premii, cu vacanţa mare....

Şi a venit din nou toamna... Eram deja în ultima clasă de gimnaziu, iar locul micilor neînţelegeri dintre noi a fost luat de grijile legate de examenul de treapta I, de liceul pe care îl vom urma şi de... primii fiori ai dragostei, chiar dacă totul părea atât de ciudat şi de neînţeles... Primul sărut... primul film... prima plimbare în doi... prima despărţire...

Au urmat ani de căutări, ani de întrebări fără răspuns, ani de liceu cu noi iubiri, cu alte vise cuminţi (că doar ne învăţa UTC-ul ce însemna o relaţie sănătoasă între un bărbat şi o femeie...). Şi totuşi lipsea ceva... sau cineva... Dar ce importanţă are atâta timp cât furtuna adolescenţei ne purta gândurile aiurea, jurnalele erau ţinute sub pernă şi completate periodic cu nimicuri frumoase, floricele şi inimioare, iar bileţelele de dragoste erau citite cu evlavie de 5-6 ori şi ascunse în cel mai întunecat colţişor al dulapului unde ochii mamei nu puteau să le vadă... Doamne, cât de convinşi eram că pamântul se învârte datorită nouă, că viaţa fără noi n-ar putea exista pe pământ, că noi le ştim pe toate cel mai bine, că noi suntem cei care ţinem lumea în degetul mic, ca numai noi ştim să iubim cu adevărat! Şi Doamne, cât de mult ne înşelam...

A venit noua epocă postdecembristă, cu buticuri şi consignaţii, cu libertate şi haine turceşti, cu viaţa împărţită între servici, casă şi distracţie. A, nu, să nu credeţi că o dată cu schimbările din ţară mi s-a schimbat si mentalitatea. Nuuu... Doar că acum nu mai eram adolescenta rebelă care s-a apucat de fumat la 17 ani şi care chiulea de la orele mai puţin importante ca să bea cafea şi să fumeze o ţigară în cine ştie ce cofetărie cu nume de mic animăluţ sau bar cu aerul încărcat de fumul de ţigară. Acum aveam un servici unde mă achitam conştiincios de toate îndatoririle, drept pentru care considerm că merit să mă relaxez în weekend-urile libere. Şi ca să nu vă gândiţi la cine ştie ce, pentru mine distracţie însemna să pierd o noapte intregă uitându-mă la filme, o pungă imensă de arahide pe care o împărţeam cu prietena mea cea mai bună, un pachet de ţigări şi o stacană mare de cafea fierbinte.

Totul a durat până într-o sâmbătă, când, în momentul în care plăteam arahidele, o voce cunoscută îmi şopteşte la ureche: “crezi ca vei putea să mănânci singură toate arahidele alea?”... Era... “primul meu sărut”... Cel care după doi ani s-a hotărât să împartă cu mine în fiecare zi tot ce avea, nu doar o pungă cu arahide.

De atunci au trecut nişte ani... Mulţi? Puţini? Pentru mine nu numărul lor contează, ci felul în care “curg”. Şi tot ce pot să îi spun LUI acum, este ÎŢI MULTUMESC PENTRU FIECARE ZI ÎN CARE NE BEM ÎMPREUNĂ PRIMA CAFEA. ÎŢI MULTUMESC CĂ M-AI AJUTAT SĂ DEVIN CEEA CE SUNT AZI.




Acest articol este scris pentru concursul lansat de evilgod pentru editia a 7-a a concursului brain