Join the new world

Bună ziua, stimaţi emoldoveni!

Avînd în vedere că activităţile din eRepublik sînt destul de limitate şi plictisitoare, Ministerul Educaţiei, Culturii, Media si Tineretului vă propune un joc pentru alungarea monotoniei. Despre ce este vorba? Păi, ştiind că eMoldova are mulţi jurnalişti de calitate, iar calitatea musai să nu treacă nepedepsită, ne-am gîndit să-i punem la lucru în folosul comunităţii printr-o "Leapşă literară" (mulţumim NoOnexRO pentru idee)!

Ce va să-nsemne această "Leapşă"? Cineva va da startul scriind titlul şi cîteva paragrafe dintr-o povestioară ( musai să subliniem: ORIGINALĂ), după care va pasa ştafeta( va da leapşa 😃) unui alt jucator ( fiecare este liber să-şi aleagă victima). Acesta va prelua povestirea şi va adăuga noi personaje sau întîmplări în cîteva paragrafe. Pentru a nu prelungi prea mult perioada de desfăşurare , fiecare jucător este rugat să răspundă la "palma" primită în maxim două zile. În cazul în care acesta nu este disponibil, va fi numit alt jucător. Toate micile compuneri vor fi publicate în ziarele proprii sau în ziarul ministerului, la alegere (oricum, în ziarul ministerului o să fie actualizată povestirea cu fiecare nou paragraf apărut, pînă ajungem la produsul final).

În prima fază a acestui proiect, ne-am gîndit ca jocul să aiba zece participanţi. Evident, al zecelea jucător va trebui să ofere un final poveştii. Dacă această "leapşă literară" are priză, vom continua . Dacă nu, nu😃

Participanţii la acest joc nu vor găsi beneficii financiare ci doar un mod util, plăcut şi eficient de a căpăta experienţă în ale scrisului. Bunînţeles, marii cîştigători o să fim noi, cititorii: să ne fie de bine!

Ca să nu ne mai lungim cu vorba, începutul "Leapşei literare" îi aparţine lui NoOnexRO :



Iarna Lupului Alb


Pentru oameni ea era Lupoaica Demon, Draug-Rog, cea care stăpânea Marea de Copaci de la poalele Muntelui Fără de Vârf. Ea le aducea în sat moartea răpindu-le vitele sau copiii. Ea era însăși moartea. Plini de ură oamenii au hotărât că totul se va sfârşi până la răsăritul soarelui. Draug-Rog trebuia să moară.

De patru ore o hăituiau dând glas urii lor. Plecaseră douăzeci dintre cei mai viteji din sat înarmaţi cu suliţe, arcuri, ciomege sau săbii. Şi şapte câini mari ca să nu-i piardă urma în Marea de Copaci. Soarele apusese deja şi Draug-Rog era încă în viaţă. Ba mai mult reuşise să doboare trei bărbaţi şi doi câini. Ura oamenilor se transforma încet în frică odată cu lăsarea întunericului dar ştiau, ştiau că dacă se vor întoarce acum blestemul Lupoaicei Demon nu va mai putea fi rupt niciodată.

La lumina făcliilor, alergau fără să simtă frigul iernii sau oboseala orelor trecute. Alergau sperând să fie liberi de moarte. Glasul lupoaicei s-a auzit încă o dată, acoperindu-le ţipetele. Părea un val ce îngheaţă totul măturând Marea de Copaci de la un capăt la altul. Oamenii s-au privit unii pe alţii încercând să-şi afle puterea împreună. Ceva nu era bine. Lupoaica făcuse o greşeală şi se îndrepta către Hăul Negru, singurul loc din care nu se mai putea întoarce.

Animalul stătea nemişcat având în spate Hăul Negru. Mârâia către oamenii care se apropiau încet. Parcă ochii ei roşii şi colţii descoperiţi erau de ajuns să-i oprească. Blana ei albă era pătată de sângele oamenilor şi câinilor ce-şi găsiseră sfârşitul în acea zi. Dar mai era pătată şi de propriul ei sânge. O săgeată se înfipsese adânc în coapsa ei dreaptă. Nu putea ţine piciorul în pământ.

Un strigăt scurt şi o rafală de săgeţi se abătu înspre Lupoaică. Oamenii se temeau să se apropie mai mult. Încercau să o ucidă de la distanţă. Câteva săgeţi au atins-o. Sângele îngheţat din blana ei se amesteca cu sângele proaspăt, fierbinte din rănile noi. Ar fi vrut să se arunce către oameni sfâşiindu-i până ce va cădea moartă dar ştia că nu mai are destulă putere în trup. S-a arcuit ridicându-şi capul şi a dat glas ultimului ei urlet către cer. Apoi s-a lăsat să alunece în Hăul Negru. Prăpastia din spatele ei a înghitit-o într-o clipită. Nu vroia ca oamenii să-i vadă trupul mort.

Sus se auzeau chiotele oamenilor. Era ura şi bucuria lor. Rupseseră blestemul.

S-a prăbuşit parcă o eternitate. A izbit în cădere ramuri de copaci şi apoi pâmântul alb, tare, încălzindu-l cu sângele ei. Simţea viaţa cum i se scurge. Dar mai era ceva acolo. Un miros ciudat de om şi animal. O mână puternică i s-a aşezat pe cap, mângâind-o uşor. Un glas molcom i-a şoptit câteva cuvinte făr de înţeles. Apoi a simţit îmbrăţişarea. Parcă omul vroia să o încălzească, să o protejeze. Dar nu, nu era om. Bărbatul era altceva. Lupoaica scânci uşor. Era în siguranţă. Apoi închise ochii. Pentru totdeauna.

Vânătorul se ridică în picioare. Îşi ridică capul către cer şi dădu glas morţii din fața lui. Un urlet prelung ce a măturat Marea de Copaci de la un capăt la altul. Când ecoul s-a stins bărbatul a păşit în noapte pierzându-se printre copaci. Lupoaica murise pentru că undeva într-o peşteră un pui de lup alb scâncea. Lupoaica murise ca oamenii să nu-i caute puiul. Lupoaica murise ca puiul ei să trăiască. Bărbatul iuţi pasul. Trebuia să găsească peştera cât mai repede...

............................................................................

Capitolul doi: Carolina Dodon

Trecuseră 7 ani de atunci, 7 ani de la noaptea cu miros de moarte, 7 ani de singurătate și dorința de răzbunare. E plină lumea de mistere, e plină de magie.

"I wanna be loved by yooou..." fredona în timp ce îşi aranja părul lung până la umeri, rebel, de culoarea cafelei.

În faţa oglinzii mari, cu gravură neagră în loc de ramă şi un trandafir uscat, agăţat în colţul stâng, clipea senzual admirându-şi ţinuta. Rochia neagră, scurtă exact atât cît să provoace prin decenţa falsă pe care o inspira, cu bentiţă mov care-i încadra sânii tineri, sfidători, valorificându-le feminitatea, o făcea dulce şi fascinantă, cu un strop excitant de nebunie.

Avea o putere aproape magică de a fura raţiuni şi sentimente, pe care o adora, fiind conştientă de acest atu. Așa lupta ea.

Nu eşua niciodată; de fapt, nici măcar nu percepea ideea că ar putea fi supusă de un bărbat, îmblânzită, furată din sălbăticia ei dementă- căci anume acesta era misterul ei, era lup.

O apăsare uşoară a clanţei...

- Ai venit devreme, spuse ea, privindu-l distrată, iar vocea sunase jucăuş şi imbietor.
- E timpul, răspunse bărbatul, care nu era om, era altceva.

Clipi nemulţumită de un detaliu supărător, pe care nu-l indentificase încă; i se părea că arată...comun (iar acest fapt o supăra mereu).

Ochii mari, plini de trăiri şi pasiune, coloraţi într-un chihlimbar de acuarelă, căutau să găsească acel detaliu care o arunca în banal, şi într-o fracţiune de secundă chipul i se destinse, iar mâinile subţiri şi elegante se întinseră spre rujul de pe noptieră.

În timp ce adăuga acel strop de artificialitate colorată în sângeriu, (culoarea care i se asocia cu moartea mamei sale), ochii ei se aprinseră, străluceau de dorința de-a vâna și de a se răzbuna pentru durerea provocată acolo, în Marea de Copaci.

Toți avem un scop, o istorie, un secret.
..........................................................................
Capitolul 3:Dragos1976.

Nu intelese indeajuns ce era cu blestemul si nici de ce oamenii tinusera mortis sa o omoare pe Draug-Roug. Isi intepenise mainile pe stacana si nu ii mai dadea drumul. Hangiul trecea de fiecare data cand o vedea goala si ii turna fara sa ii zica nimic. Lichidul era de provenienta incerta, insa se simtea alcoolul. Si asta era cel mai important pentru el. Sa simta ceva. Ochii vinetii erau pierduti in gol iar mainile masau stacana. Din cand in cand se creea un "tic nervos", cand mana ridica stacana ca o macara si proiecta lichidul catre gura. Era ca un ornament mecanic uman pentru ceasul satului. La un anumit timp, stiut doar de rotitele si piulitele interioare, mai presus de constient, corpul cerea combustibilul pentru incetosarea amintirilor.
-La dracu, cu toti!, scrasni printre dinti, indeajuns de tare insa pentru a trezi din lancezeala cativa comeseni. Tresari auzindu-si glasul tocit. Se simti imbatranit, si-atunci simti nevoia sa-si mangaie cicatricea de deasupra ochiului. "La dracu, cu totii!" isi repeta in gand. Si se simti mai usurat, cumva, ca-i daduse pe mana stapanului intunericului pe toti satenii. Gandurile insa il navalira din nou si-atunci simti stacana la buze. Poate, poate, de data aceasta ii va gasi drumul spre uitare.

............................................................................

- Hei, unde fugi zvapaucule?!
O coama intunecata sub care se ascundeau doua smaralde de ochi inteligenti si-un corp de "martan" tanar, dupa cum il poreclea Cel Batran, bine construit, se opri din fuga in fata Mamei. Vlah o inveli cu privirea si-o saruta pe frunte:
- La poalele Muntelui fara Varf, mama. La antrenament! Ma asteapta toti!
Mama, il stranse cu totul in brate, vrand parca sa-i nu-i mai dea drumul. "Doamne, ce-a crescut!!"isi spuse. "E cel mai viteaz, frumos si destept din tot satul. Doamne, si cat il mai iubesc!! Tine-mi-l in viata, cat mai mult Doamne!!", continua Mama pentru sine, in timp ce mainile incercau sa-l cuprinda cat mai mult pe Vlah.
-Fugi, baiatul mamii, fugi. Si ai grija de tine!!
Deja, de la prima vorba a Mamei, se si afla pe Vifor si ii dadea pinteni. Nici nu terminase femeia de vorbit, ca Vlah se si afla in afara satului, in drum spre Marea de Copaci. In urma lui, tot satul ramase, pentru cateva clipe, cufundat intr-o ceata de praf, ce cauza cateva vorbe de duh cu tinta precisa. Nu auzi niciuna, si, de data asta, chiar daca ar fi auzit, nu i-ar fi pasat nici cat negru sub unghie.

Azi era ziua a 7-a. Nu avea antrenamente. "Nici nu s-a prins", isi zise, si zambi. "Off, saraca mama. Daca ar sti!!Daca ar sti!!"..si parca incepu sa-i para rau. Vifor simti apasarea stapanului si incerca sa-i faca pe plac, incetinind.
-Hai, Vifore, nu am timp de asta!! Ma grabesc!! Iarta-ma!! Doar eu lancezesc acum, m-auzi?! si-l mangaie pe coama, in timp ce calcaiele impinsera un pic pintenii in pielea aburinda a calului. “Mi-e dor de Adora”, isi zise si, in acelasi timp, ii trecura prin cap cele intamplate cu o saptamana in urma. “Nu trebuia sa ma las pacalit asa de usor de Mornor. Dar am promis, am promis. Tata m-a invatat sa imi respect cuvantul dat, orice ar fi”. Isi stranse instinctiv manerul sabiei, ce ii atrana pe langa picior. Nu o folosise, pana acum, decat in lupte de antrenament si, oricati pusese la pamant, se simtea cu totul altfel o lupta de antrenament fata de una adevarata.

-Al dracu', mucea, intarzie!! Daca nu vine deloc, ii trec toata familia prin foc si sabie.
Un roscovan imens, cu piept ca doua scuturi si maini ca doi drugi de fier, inalt cat Muntele fara Varf. Mai pe scurt, Mornor. Capetenia vecinilor Satului. Pentru ca venise mult mai devreme, pentru a nu amorti facea exercitii.
In mijlocul exercitiilor il prinse si Vlah. Il studiase de la departare cum isi rotea sabia si toporisca si cum facea genoflexiuni cu butucul acela imens in spate. “Sper sa-mi iasa”, si, un pic, il trecura fiorii pe sira spinarii. In ce dracu’ se bagase?!! Din atatea fete, tocmai pe Adora trebuia sa o invite la dans. Daca ar fi stiut ca e logodnica lui nu ar fi luat-o in seama. “E, pe dracu’!! Tot ai fi invitat-o!”. Rase catre sine, insa lasa sa I se labarteasca pe fata cu totul, inainte sa isi salute oponentul.
- Razi tu Vlahe,acum!! Vedem daca mai razi la urma!! Ii zise Mornor si se si repezi catre Vlah.
Padurea incremenii. Muntele isi incepu cautarile unui nou varf. Vantul isi oprise respiratia. Tot ce puteai auzi era scrasnetul armelor, icnetele si injuraturile celor doi.
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………...............
Era ora mesei. Oamenii nu veneau in padure azi. Si-acum se inserase cu totul. Isi ridica botul in aer si ii mirosi a sange proaspat. Fugise din haita de un an. II era mai greu singura, dar nu simtea nevoia de ai ei. Amintire ii era cicatricea de deasupra ochiului stang. Un pic mai mult si ghiara masculului Alfa ar fi lasat-o fara ochi. Fusese, oricum, ultima lui greseala.
Maraii satisfacuta pentru sine si-o porni prin ceata padurii. Ciuli urechile la fiecare miscare, iar radarul nasului ii spunea la ce sa se astepte. Sangele proaspat ii invada si mai mult narile, facand-o sa saliveze abundent. Se enerva. Nu mai mancase de cateva zile bune, dar asta nu insemna ca nu trebuie sa se controleze. Orice clipa de neatentie ar putea-o costa. Draug-Roug era un nume intre lupi, si-asa trebuia sa si ramana.
Nechezatul unui cal o facu sa fie si mai alerta. Se lasa pe burta, si-ncepu sa se tareasca catre zgomot si miros. Apropiindu-se de luminis, vazu calul. Se simteau unul pe celalalt, iar tremuratul avea traduceri diferite de la un animal la altul. Daca ar fi fost cu un an mai tanara ar fi sarit deja la atac. Timpul o facuse mai inteleapta. In nari ii veni inca un miros de sange. Se opri din tarait si astepta.

Calul necheza si tremura. Misca piciorul drept din fata, scurmand pamantul din jurul omului. Isi lasase capul pe fata acestuia si-l linse. “Trezeste-te!! Incaleca-ma!!” Nu il mai tineau puterile. Fusese ranit destul de grav, iar sangele ii siroia pe crupa. “Stapanul meu drag, stapanul meu drag!!” Incercase tot ce putuse. Picioarele din spate nu il mai tineau. Se lasa incet pe ele si-apoi se pravali langa om. Ce-ar mai fi alergat… si zvacni din picioare. Un ultim efort...inainte sa galopeze pentru o eternitate..

Tasni, flamanda, din ascunzatoare. Se apropie de fiecare in parte si ii mirosi cu atentie. Avea in fata mancare pentru cateva zile bune. Deodata, omul se misca si se intoarse cu fata catre luna. Doi ochi de smarald si-o cicatrice urata deasupra ochilor, in special pe partea stanga, luceau acum sub lumina lunii.
Se apropie si incepu sa-l miste cu varful botului. “Mama, Adora”…galgai omul si lesina.

............................................................................

Capitolul 4: Mentalist de Bucovina

În Luminiş

Pe poteca îngustă, plină de cioturi, razele Sfântului Glob se jucau alergându-se de o parte şi de alta, fără să ia în seamă trecătorii. Trilurile, la început sfioase, acum făceau să trepideze frunzele Mării de Copaci, denotând victoria luminii asupra întunericului a câta oară...
Adora nu prididea nici o fărâmă de energie, umblând repede, cu mişcări precise pe poteca întortocheată. Ştia drumul, mai fusese de atâtea ori printre miile de copaci, spre Bolta Rece, peştera unde se născuse. Amintirile îi erau şterse, doar pe piele mai simţea suflul cald, plin de dragoste maternă neţărmurită al Draug-Rougei. În nări în schimb, îi rămăsese mirosul puternic, de esenţă de stejar, al tatălui ei, GeRul, care o ocrotise din prima iarnă, acea blestemată iarnă, în care o parte din ea murise...
Gândurile care îi umbriseră fruntea se spulberară odată cu ieşirea de pe potecă. După două zade înzorzonate cu licheni, se ivi luminişul. Mirosurile se înmulţiră exponenţial, dându-i semnale tulburătoare. Simţi, înainte de-al fi văzut, pe Vifor în agonie, luptându-se cu îngerii lui care vroiau să-l ia pe tărâmurile Elysiumului, pe câmpurile veşnic verzi.
Apoi simţurile îi fură inundate de apropierea fiinţei iubite. Vlah se zbătea între viaţă şi moarte, luptând cu demonii fierbinţi ce-i încleştau gura, cu gheizerele sângerânde ce-i împrospătau culorile vii pe piept, pe faţă, pe mâini...

*

Coborâşul pe costişă era dificil, dar picioarele-i mergeau singure, ştiind dinainte fiecare pas. Băutura îi dispăruse din cap odată cu declicul ce îl stârnise de la început. Ieşise din bodegă ca ars, printre sudalmele sătenilor abţiguiţi, se urcase ca o nălucă pe Val-Vârtej şi-l alergase până căzuse într-o râpă, plin de spume şi cu răsuflarea tăiată.
Acum mergea cu pasul sigur, ocolind din reflex capcanele perfide din văioage, scurtând cât putea drumul. Toată fiinţa îl ducea către luminiş, locul de la capătul Hăului Negru unde se întâmplase totul...

*

Ghergana îl mirosi încă o dată pe voinicul căzut într-o baltă de sânge. Foamea i se spulberă instant, lucru care nu i se mai întâmplase niciodată. Toate instinctele ei îi explodară şi-i transmiteau alerte succesive care o puneau în gardă, la fel ca în noaptea când se revoltase împotriva lui Alfa. Era până la urmă, fiica Draug-Rougei şi asta se văzuse când amândoi scăpară ca printr-o minune doar cu câteva răni din acea confruntare...

*

GeRul se prăvăli dintr-o săritură peste ultimele buturugi, şi dând la o parte desişul intră în poiană...

Adora sări încordată la maxim în mijlocul luminii, hotărâtă să nu dea un pas înapoi. Din gestul brusc, în urma ei căzu şi se sfărâmă de-o piatră, obiectul ce-l luase în ultima clipă din casă, rujul roşu-aprins...

Lângă trupul cald, puternic al lui Vlah stătea, cu colţii de un alb-orbitor la iveală şi cu cicatricea deasupra ochiului stâng vineţie şi proeminentă, Ghergana, sora ei vitregă...

Când...

.........................................................................
Capitolul 5: Sir Gogu

GeRul alergă orbește către trupul nemișcat al băiatului în timp ce surorile începură un dans amenințător. "Prea multă vărsare de sânge azi", gândi și își plimbă degetele de la un buzunar la altul. Apucă apoi câteva fire de praf auriu și-l aruncă asupra luminișului cântând cu vocea foșnetului frunzei un cuvânt în limba străveche a Mării de Copaci. În liniștea ce s-a lăsat, bărbatul privi în jur și ascultă cu atenție sunetul fad al respirației celor trei. Oftând, se ridică și începu sâ-și săvârșească lucrarea.

În vremuri de demult, pe când oamenii și lupii umblau deopotrivă, în adâncul Mării de Copaci își avea sălașlul un trib atât de retras și misterios încât mulți puneau la îndoială însăși existența sa. Unii îi numeau spirite și le căutau îndrumarea prin rugăciuni, unii îi numeau demoni și purtau amulete și desene pe piele pentru a-i ține departe. Ei erau păstrătorii echilibrului și legendele spuneau că puteau să ia și formă de lup, și formă de om. Erau un trib pașnic, iar cunoștințele acumulate și transmise din tată în fiu pe parcursul a sute de generații puteau trece cu ușurință drept magie.

GeRul era ultimul dintre ei.

Cu două sute de cicluri în urmă, pământurile pe care le îngrijeau au fost atacate în toiul nopții. Bărbatul încă mai avea coșmaruri cu ochi de pisică ce îl vânau necontenit în cele mai retrase ascunzători și încercau să-i zgârie adânc pieptul. Cu șapte cicluri în urmă, însă, vânătoarea s-a oprit iar GeRul a înțeles că urmăritorilor nu le păsa dacă trăiește sau moare. A înțeles atunci că el e ultimul din tribul său și că nu mai există nici o urmă de speranță.

Oftă din nou, legând strâns rănile lui Vlah. Plânse în timp ce punea ierburi tămăduitoare pe piciorul Adorei și se încruntă privind cicatricea Gherganei. Săltă cu greu trupul adormit al lui Vlah pe umăr și porni cu pas grăbit către sat. În spatele său, două trupuri adormite zăceau în luminiș.
"Timpul va rezolva totul. La răsărit, când cele două surori se vor trezi, toate vor fi descâlcite ca la Începuturi", gândi și-și mângâie pieptul încercând să aline focurile ce i se zbăteau necontenit în cușca devenită deodata mult prea mică a inimii.

..........................................................................

Capitolul 6: MDreams Visul:

Amurgul s-a lasat pe nesimtite...

Din ascunzis a sarit un pui de lup flamand si slab care cazuse in tinta omului cu cateva clipe in urma... ranit in pantec, plin de sange se zvarcolea pe jos cu un urlet inabusit.

Cand a deschis ochii a dat de privirea ingrijorata a unui copil. Nu-si amintea prea multe, doar rana care inca sangera ii servea drept dovada ca i s-a intamplat ceva groaznic... Iarasi cazuse in nestire. Si-a revenit spre dimineata dupa baiatul ce ii administrase cateva leacuri stramosesti. Acum, se simtea mai bine, mai ales ca copilul il hranise si avu' atita grija de el.

Peste o saptamina puiul de lup era bine... ba mai mult prinse la puteri si se zbenguia cu baiatul care intre timp il indragise atit de mult. Dar aceasta prietenie nu a durat mult...

Inteleptii satului din care facea parte baiatul au decis ca puiul de lup provoaca dezechilibru naturii. Astfel au luat hotarearea ca puiul de pup sa fie dus cat mai departe...

In dimineata urmatoare puiul a fost dus in padure. Cu cat se departa puiul de lup cu atit scotea un urlet mai strident... mai deslusit incat la ecoul lui linistea padurii fusese curmata, iar.....

- Vlah, Vlaaaah...
- Mama?
- Totul o sa fie bine, baiatul mamei, totul va fi bine!
- Mama... lupii, ei nu...

Si lesina din nou.

...........................................................................

Capitolul sapte: Lady Indra

Într-un târziu simțurile îi reveniră... Întredeschise ochii cu multă grijă... Chiar și așa, întunericul profund îl înconjură și-l pătrunse...
Nici un sunet nu se auzea... Nici o mișcare... Nici măcar vântul... Nici un miros...
Nici un miros???
Întreaga lui viață era formată preponderent din mirosuri...
Mirosul sângelui proaspăt șiroind din rănile lui sau ale victimnelor lui... Mirosul mamei, Draug-Rog... Mirosul tatălui GeRul... Mirosul Adorei... Mirosul Gherganei... Toate...
Acum nu mai simțea nimic din toate astea. Parcă îi era greu măcar să-și amintească de ele. Parcă totul dispăruse în neant...
Apoi își pierdu din nou cunoștința...
_________________________________

Simțurile îi reveniră după un timp...
Încercă din nou să deschidă ochii, dar lumina albă intensă îl făcu să clipească iute, până se obișnui cu ea. Încet, începu să distingă detaliile, culorile, formele...
Patul alb, imaculat, pereții albi, televizorul atârnat, parcă nefiresc, pe un suport pe peretele din fața... Patului? Realiză că era întins, acoperit, și o mulțime de fire și tuburi îl conectau la câteva aparate ale căror luminițe pîlpâiau regulat...
Apoi, o văzu pe EA... Adora... așezată pe un scăunel, lângă patul lui, aplecată, respirând regulat, într-un somn ușor, plin de griji. Mâna ei era așezată delicat peste a lui. Mișcă ușor degetul arătător și avu nevoie de un efort considerabil pentru asta. Dar rezultatul a venit imediat.
Adora tresări, ridică capul, fața i se lumină și o bucurie fără margini i se putea citi în privire.
- Dragul meu... Ți-ai revenit...
Încercă din nou să miște mâna, dar o durere sfâșietoare îl străbătu prin tot corpul. Parcă înțelegând, Adora îi strinse ușor mâna.
- Nu fă nici o mișcare. Nu fă nici un efort. Mă auzi? Poți vorbi?
- Da...
- Dumnezeule! Am crezut că te pierd.
- Unde suntem?
- La spital. Oamenii te-au găsit în Poiană, rănit, plin de sânge... Ai avut mare noroc că era și un medic printre ei. Te-au căutat mai bine de trei zile și trei nopți. Dar, lasă... Întâi să-ți revii, apoi vom vorbi despre toate care s-au întâmplat. Odihnește-te. Eu voi fi aici, lângă tine. Ești în siguranță.
Privirile ei calde, strângerea ușoară de mână îi induceau o stare de liniște care îl făcu să cadă într-un somn profund, odihnitor...
Chiar înainte de a adormi, cu ultimele străfulgerări de cunoștință i se păru că vede apropiindu-se o umbră cenușie, enormă, având forma unul lup...

LUP? OM?

Adora....!!!

Culorile Amurgului nesfârșit puseră din nou stăpânire pe toate cele ce formau Muntele Fără deVârf, Marea de Copaci, Hăul Negru, rochia neagră cu bentița mov, acum sfâșiată, rujul roșu-aprins sfărâmat între pietre, oamenii, lupii...

................

- Doctore, am senzația că încerci să mă prostești. De fapt, experimentul dumitale se dovedește a fi un eșec. ADN-ul lupului și al omului nu sunt compatibile. Atât.
- Dar...
- Câte milioane de dolari mai trebuie să cheltuiesc cu „aventura” asta până când ai să înțelegi și dumneata? În afară de faptul că subiecții dumitale „dispar” nu se știe unde, dar întotdeauna apar aproape morți, de avem nevoie de toată știința și tehnica disponibilă pentru ai ține în viață...
- Dar, ați observat și dumneavoastră. Au o viteză de regenerare a rănilor, absolut fabuloasă. Nimeni nu a mai văzut așa ceva. Dacă...
- Nici un dacă. Ești încăpățânat ca un catâr, dar ai cumva dreptate. Bine! Mai facem o încercare. Ai trei zile la dispoziție să afli unde și cum dispar și apar atât de misterios „pacienții” dumitale. Dacă nu ai un răspuns clar și concis în trei zile, închid proiectul. Gata! Nici un ban în plus. Clar? Trei zile...

...........................................................................

Capitolul opt : Maniu : Epifania

Valea râului era plină de grohotiş care îi îngreuna înaintarea. Picioarele alunecau pe pietrele instabile, pe muşchii de pe pietrele din albie şi pe noroiul de pe margini şi nu prea avea spor.
Deasupra, când avea timp să se uite, pentru că drumul îl solicita mult şi trebuia să fie atent pe unde păşeşte, se vedea stânca muntelui şi, mai sus, pătura albă de ceaţă ce îl înconjura.

Era o ceaţă deasă dar albă, pufoasă, ca puful de păpădie ce parcă înconjura ca o plapumă stânca muntelui.
Ici şi colo brazii se pierdeau în ceaţă, lăsând să se vadă doar rădăcinile sau trunchiurile, pe câtă vreme vârfurile lor erau ascunse, ca şi cum s-ar fi cuibărit în norii de ceaţă, să îşi găsească linişte şi culcuş.

În pădure parcă totul era adormit. Nici o mişcare şi parcă şi vântul ar fi încremenit, de frică să nu strice învelişul muntelui.
De undeva s-a auzit totuşi un foşnet şi el şi-a ciulit urechile, să audă mai bine.

S-a oprit în loc, pentru că pietrele ce îi tot lunecau sub picioare făceau gălăgie şi nu putea să îşi dea seama dacă ceva se mişca în jurul lui.
Ce ar fi putut să fie, totuşi ? Ce ar fi putut să îl mai sperie ?

Porni mai departe şi în scurt timp începuse deja să urce pieptiş pe munte.
Se agăţa de crengile copacilor, de rădăcini, de orice bucată de stâncă mai răsărită, pentru că urcuşul era greu şi pieptiş.

După o vreme dădu de un luminiş şi, de acolo, putu să vadă jos, valea învolburată cu apă cristalină, înspumată.
Îşi trase sufletul o vreme şi apucă mai departe, să urce. Mai sus, tot mai sus !

Intră printre vălătucii de ceaţă şi nu mai vedea nimic. Abia mai zărea unde calcă.
Umezeala din aer îi inundă nările, îi umezi tot trupul şi îi dădu senzaţia de lacrimi în ochi.

Parcă era într-o poveste şi se aştepta de la o clipă la alta să vadă zâne sau solomoniţi, vulturi aurii sau dragoni negri, hiare sau ăngeri.

Merse aşa mai departe până când ceaţaîncepu să se risipească şi văzu razele soarelui.
Îi cădea pe faţă şi îl încălzea şi era aşa de bine să îl regăsească pe Moş Soare după atâta umezeală şi întuneric.

Se mai odihni o vreme şi se bucură de lumină şi căldură. Acum nu se mai vedea nimic din lumea de jos şi toate spaimele şi fantasmele din vale sau din pădurea de ceaţă parcă dispăruseră prin minune.
Apoi porni, iar, pieptiş, mai departe.

Deja se zărea vârful muntelui şi îşi făcu curaj şi îşi adună puterile că să meargă mai departe.
Simţea că îl copleşeşte o căldură moale şi îmbietoare şi s-ar fi culcat acolo, pe loc, legănat de lumina şi căldura lui Moş Soare, dar ştia că trebuie să meargă mai departe, şi mai departe, până la capăt, până în vârf.

Nu îşi mai aducea aminte de ce, nici măcar ce îl adusese aici, la poalele muntelui, nici dacă fusese singur sau cu altcineva.
Acum era numai el şi muntele, vârful lui, unde ştia că trebuie să ajungă.

Încet, Moş Soare începuse să coboare pe cer şi, odată se trezi că e iar în întuneric, iar în frig şi parcă şi umezeala începu să fie mai prezentă.
Văzu aburii pe care îi scotea pe nări când respira şi asta îi aminti de pădurea de ceaţă, de fantasmele de acolo.

Trebuia să se grăbească, altfel întunericul va puen stăpânire pe munte şi, atunci, ştia asta, dar nu ştia de unde, el ar fi ratat. Nimic nu ar mai fi avut rost dacă nu reuşea să ajungă în vârf.
Aşa că paşi şi mai hotărât înainte, mai grăbit.

Moş Soare deja nu se mai vedea şi cele câteva crâmpeie de lumină ce mai luceau pe stâncile muntelui păreau a păli, şi ele.
Tocmai atunci, când părea că totul a fost, şi va fi fost zadarnic, când Moş Soare parcă îşi închidea genele peste ultimul pisc, pentru a lăsa întunericul să cuprindă lumea, atunci îl văzu pe El.

Stătea falnic chiar în vârful muntelui, drept şi semeţ, parcă un simbol al unui capăt de drum, al tuturor drumurilor.
Blana lui albă stralucea în ultimele raze ale apusului şi parea să fie de foc. Un foc alb, strălucitor, hipnotic.

Urletul lui sfâşie liniştea muntelui şi îşi găsi răspunsul în mii de alte urlete ce umplură văile muntelui.
Simţea în nări mirosuri parcă uitate, ochii lui deschişi vedeau imagini şi chipuri pe care le ştia cunoscute şi dragi dar care parcă erau departe, foarte departe.

Merse mai departe şi se apropie tot mai mult de El.
Acum îl vedea tot mai bine, îi vedea ochii albaştri, aburul respiraţiei lui şi, în curând fu lângă El.

Îşi aplecă adânc capul în faţa strămoşului şi îl privi apoi în ochi, golit de orice altceva.
Nu mai cunoştea nici un sentiment, nici ură nici bucurie, nu mai avea nici un gând. Totul parcă se topea in albul strămoşului şi stiu atunci că drumul său nu a fost în van, că a găsit ceea ce venise să caute şi că, acum, era împlinit.

Putea să şi moară acum, oricum nu ar mai fi simţit nimic.
În sfârşit era iarăşi întreg, mai întreg ca niciodată în viaţa lui, care nici nu mai conta.

Găsise ceea ce nici nu îşi imaginase până acum, găsise pacea sufletului său, deşi nici nu mai stia ce dureri cunoscuse până atunci.
Oricum, nimic nu mai conta. Era acolo, doar el şi strămoşul său.
Se găsise pe Sine.

............................................................................

Capitolul 9, ardei9 : Dragobete

Ajuns în vârful muntelui, se opri.
Liniştea mormântală ce se aşternuse peste Marea de Copaci era tulburată doar de bătăile inimii ce îi ieşea din piept. Legănarea crengilor, freamătul frunzelor, murmurul izvoarelor, mângâierea vântului, aromele de răşină, apropierea de El … îmbinate armonios cu amintirile vremurilor de odinioară, îi intrase direct în creier … îl paralizase.

Se oprise exact la marginea Hăului Negru.
Privirea îi era îndreptată în jos, gândurile îi erau departe … amintirile, iarăşi, îl duse spre evenimentele de mult trecute.

Venise timpul să-şi răspundă la întrebările ce-l frământau. Doar după discuţia cu El îşi va putea găsi pacea sufletească.
Ştia că moartea lupoaicei Draug-Rog, petrecută în braţele sale, nu putea curma Blestemul. Sacrificarea iubitei a fost justificată?
Ştia că copila Adora va prelua supraputerile mamei sale. Aceasta este suficient de matură pentru a înţelege şi mânui puterile date de străbuni?
Ştia că dragostea lui Vlah nu va putea fi răsplătită cu reciprocitate. A meritat să-i păstreze viaţa?
Ştia că este ultimul dintre Stăpânii Muntelui Albastru, cel înconjurat de Marea de Copaci. A venit timpul să comuteze translatorul galactic şi să raporteze încheierea misiunii?

Astăzi va fi necesar să formuleze răspunsuri la întrebările ce-l frământă. A venit Ziua Judecăţii.

24 Făurar, unica zi în an în care va putea vorbi cu El.
După câteva nopţi nedormite, în care îşi făcuse zeci de planuri asupra raportului necesar a fi prezentat, în special asupra recomandărilor legate de viitorul Planetei Pământ, încă nu era decis …
Pe parcursul celor peste 200 de ani a reuşit să se ataşeze de acest petic de pământ plasat la marginea Universului, era dispus să le acorde pământenilor încă o şansă … în curând totul va fi clar, au rămas clipe numărate … degetul s-a îndreptat spre butonul translatorului.

.........................................................................

Capitolul 10, Ramona Alexandra, Leacul:

Apasa, dar nimic nu se intampla. Apasa o a doua oara, mai cu forta, dar nimic nu anunta o aparitie spectaculoasa sau o teleportare catre o stea indepartata.

A avut atat de atent grija de micul obiect, incat ideea ca ar fi defect, nu parea una plauzibila. Nu mai aveau nevoie de el? Il abandonasera? Planeta aceasta nu mai prezenta interes? Imediat dupa masacrul tribului sau, a folosit translatorul pentru a vorbi cu EL. Atunci i-a fost incredintata misiunea. Dar au trecut zeci de faurari de atunci.

Gandurile navaleau in mintea sa si nu stia asupra caruia sa se concentreze.
Un fosnet de frunze uscate ii atrasera atentia in spatele sau. Se intoarse in acea directie cu respiratia taiata, dar nu zari nimic, nici un suflet, nici o aratare. Ceva ii spunea in minte ca nu era in siguranta. Un fior rece ii strabatu coloana si ii facu sangele sa inghete in vine, iar parul de pe ceafa sa se zbarleasca. Simtea o electricitate nejustificata in aerul ce il inconjura. Isi arunca cu iuteala privirea in toate directiile, dar nimic amenintator nu se ivi. Isi tinu respiratia pentru inca o clipa si asculta. Era liniste, o liniste nefireasca poate. Sfarsitul lunii februarie si cu toate acestea vantul nici macar nu adia, susurul apelor curgatoare nici ca se auzea, vietatile padurii, neadormite de Baba Dochia, parca amutisera, incremenisera.

Fara a mai ezita, si cu naturaletea miscarii unui iluzionist, Gerul, scoase pumnalul argintat de la brau. Acest obiect, mostenit de la bunicul sau inca pe cand era un baietandru, era descantat de Luminatul tribului pentru a lupta atat cu fiintele omenesti, cat si cu acele aratari ce par o plasmuire a unei imaginatii bogate. Ascutisul era patat deja de sangele multor jivine, dihanii si oameni nesabuiti.

Un marait prelung taie linistea acuta, si fara nici un alt avertisment, sari din tufisuri un animal ce parea gata sa atace. Era Ghergana. Gerul se relaxa pe moment. Cand ajunse in dreptul lui, era preschimbata intr-o tanara femeie foarte frumoasa. Parul auriu i se revarsa in bucle marunte pe umerii goi, ochii negrii luceau de neliniste si teama.

- Satul a fost atacat de un... animal! Si iti jur pe coltii mei ca nu am fost eu!
- Lupi?
- Nu cred. Am ajuns prea tarziu, dar am incercat sa ii iau urma. Era... un singur miros, o singura amprenta, dar simturile imi spun ca era o felina cu miros de om.

Gerul incremeni. In fata lui vedea acei ochi de pisica ce ii bantuisera gandurile inca din tinerete. Nopti la rand l-au tinut treaz, l-au facut sa se zvarcoleasca printre broboane de sudoare atunci cand atipea. Gerul scanci cand ii recunoscu. Un sunet involuntar din adancul fiintei lui, ce nu exprima atat teama, cat surprindere.

- Ghergana, imbraca chip de lup si ascunde-te in pestera mamei tale. Ea a inconjurat acel loc cu vraji de protectie pentru a tine supranaturalul la distanta. Doar oamenii te pot gasi acolo, iar ei nu vor cauta. Asteapta-ne acolo!

Fara a mai sta in cumpana, Gerul o rupse la fuga prin padurea intunecata. Nu privea nici in urma, doar alerga. Trebuia sa ajunga la timp in sat, pentru a-i intoarce pe oameni impotriva unui lynx, si nu a unui lup, asa cum putea pune ramasag ca va reactiona gandirea colectiva. Alerga asemeni unui nebun, scapat din stransoarea chingilor, dar stia el de ce. Lynxul l-a pandit mereu din urma. Pe el il urmarea. Dar mai mult, acum intelegea altfel lucrurile.

*

Era invaluit intr-o ceata inecacioasa. Respira greu, dar regulat. Brusc vazu o lumina ce lucea in apropierea sa. Un far, o torta, o lumanare? Se indrepta intr-acolo si ceata se dispersa. Cand totul se limpezi, se vazu mergand voios, alaturi de un pui alb de lup. Recunostea puiul de lup, dintr-un vis, dar ce nu intelegea, era de ce el a devenit copilul acela.

Era un vis si acesta. Se apleca sa ia puiul de lup in brate, dar in acea clipa tot ce il inconjura se schimba, se transforma. Miscarea il ametea acum, asa ca se apleca pe vine, pentru a nu lesina. Apoi imaginea se limpezi iar, se afla in inima muntelui, inconjurat de stanca din toate directiile. Parca era un crater in varful unui munte.

- Te afli in varful Muntelui Fara de Varf. Ai avut dreptate, esti cu adevarat in inima muntelui.

Cand privii in dreptul vocii, vazu un lup mare, falnic, cu umerii lati si colti albi, lungi si ascutiti. Ochii rosii ai lupului il inspaimantau. Se trase instinctiv mai indarat, ca o masura defensiva.

- Nu iti voi face rau! Eu sunt Draug-Rog, sau am fost. Oamenii ma credeau demon. Dar frica omului poate inalta multe fantasme. Nu am atacat oameni, decat pentru a ma apara. Si, recunosc, o singura data pentru a salva un copil de bataia tatalui ce isi bause mintile. Dar nu l-am omorat. Din pacate atunci cand am gustat sangele uman, ochii mi-au capatat acea culoare a sangelui proaspat. Am atacat animale, pentru a ma hrani, si le-am cautat mereu pe cele slabe, bolnave, sau batrane. Oamenii ma credeau monstru, dar eu nu am vrut sa fac rau, decat sa-mi astampar foamea, iar ei m-au ucis. Cand m-au vazut fara suflare s-au bucurat si au urlat victoriosi. Cine era monstrul atunci? Dar nu asta conteaza. Vezi tu, oamenii nu au inteles, blestemul s-a abatut asupra lor pentru ca ei, pazitorii echilibrului, au atacat un pui de lup care nu facea rau nimanui. Au distrus echilibrul natural. Blestemul nu e lupul din padure, ci lupul de printre ei, ce umbla sub chip de om. Dar acest blestem poate fi rupt, in mare masura.

Vlah trecuse deja de socul acestui vis, iar misterul povestii il captivase. Parca stiuse dintotdeauna ca lupii nu sunt demoni, dar acum credea asta cu tarie. Sigur fiind ca va pune intrebarea corecta, se adresa succint, dar cu blandete, lui Draug-Rog.

- Ce inseamna “in mare masura” si cum?

- Adica Lupii Argintii pot deveni mai umani, transformarea lor avand loc doar in noptile cu luna plina. Dar animalul nu va fi unul feroce, va fi controlat de constiinta omului din interior. Mai simplu spus, latura umana va pune stapanire pe cea intunecata a animalului salbatic.

O urma de mister strabatu ochii lupului. Era fericita sa impartaseasca marele secret aflat abia in negura mortii.

- Leacul il vei gasi aici, in aceasta incapere sapata in stanca, sub o piatra de luna ce nu-si are locul in intunecimea copacilor. Nu e nevoie de nici un cuvant magic, pentru ca descantecul e rostit de sute de ani de freamatul copacilor.

Vlah tresari. Niciodata nu a inteles cat de ad literam era expresia “limba straveche a Marii de Copaci”.

- Mergi repede! Salveaza-mi fetele!

- Inca ceva! De ce eu? Intreba Vlah nedumerit. De ce ai venit in visul meu?

- Simplu! Prin tine curge acum sangele meu. Doctorul ce te ingrijeste face teste pe oameni folosind sangele prelevat din trupul meu muribund. Stai linistit! Nu vei deveni Lup Argintiu, dar ranile ti s-au vindecat miraculos.

Draug-Rog, aproape ca zambi.
- Trezeste-te acum, satenii au omorat vrajitoarea cu chip de lynx ce era vinovata de numeroasele crime asupra oamenilor. Vei fi in siguranta!

Ultima parte a ce auzi se temea ca intelesese gresit. Un lynx? Vrajitoare? Doamne in ce lume traia!

Cand deschise ochii, lumina puternica il orbea, dar se forta sa priveasca in jur, clipind des si marunt. Adora il tinea strans de mana, cu fetisoara ei rotunda si gingasa adormita pe marginea patului de spital. Nu putea sa nu se gandeasca la cat de mult o iubea. Se ridica usor, surprins ca nu simtea nici cea mai mica durere.

Isi trase mana aproape de piept si isi verifica corpul. Nu vedea nici o vanataie, nimic. Scoase perfuzia si se ridica in picioare. Isi cauta hainele si le imbraca repede. Apoi se apropie usor de iubita lui si o saruta dragastos pe frunte. Lua o felicitare de pe noptiera, primita, se pare, in timp ce era inconstient, de la un coleg de antrenament. O intoarse pe spate si cu pixul legat de fisa sa medicala, scrise cateva randuri fara a tine cont de caligrafiere. Plasa felicitarea in mana Adorei si fara a mai ezita, iesi din salon. Stia exact unde trebuie sa mearga.

*

Gerul era mai fericit decat fusese toata viata lui. La picioarele lui zacea trupul neinsufletit al cosmarului sau. O batrana zbarcita, cu pielea vinetie-galbuie, era intinsa pe jos strapunsa de zeci de sageti si cu un topor infipt in moalele capului. Gata cu crimele, cu sangele nevinovat varsat in van. Draug-Rog incercase sa se disculpe in fata lui, dar niciodata nu o crezuse. O dezamagise. Se simtea vinovat, dar si mandru ca razbunase moartea iubirii vietii lui.

*

Adora simti miscarea in jurul ei si se trezi. Nu era nimeni acolo. Dar mai ciudat era patul gol de langa ea. Sari speriata de pe scaun, dar atunci ii cazu din mana o felicitare verde, cu ceva aproape ilizibil pe spate.

“Dragostea mea, stiu cum sa rup blestemul. Mama ta mi-a spus. Stiu ca pare ca as vorbi in dodii, dar trebuie sa ai incredere in mine. Maine te vei bucura de o noua viata.
Te iubesc!”

Avea incredere in el, si oricat de fantastic parea ceea ce scria acolo, ea era dovada vie ca fantasticul exista. Dragul de Vlah! Poate totusi ii va da o sansa.

...........................................................................



Succes tuturor şi distracţie plăcută!