Join the new world

Trecea chiunuitor deja a treia zi, pe tărâmurile Moldovei se abătuse o iarnă cum nu mai văzuse, o iarnă parcă ruptă din amintirile buneilor ce povesteau despre copilărie, ningea şi viscolea necontenit de au ajuns troienele la streşina casei. Ei nu se mai văzură de când erau cireşii în floare şi acum când mai rămaseră între ei câteva zeci de kilometri, iarna le juca această farsă.

El nervos se mişca prin casa ce-l găzduia de trei zile, se apropia de fereastră ca să ofteze văzând fulgii care o acopereau deja pe jumătate, se apropia de gura sobei şi înţepenit asculta vuietul vântului ce-i dispersa speranţele şi-i aduna dorul ca pe un troian de zăpadă.

E frigul care ne desparte,
E albul care totul a ascuns,
Durerile-mi se plimbă pe-nserate
Ma tot găsesc – oriunde aș fi ascuns.

E cerul veșnic gri și singuratic
Și tot mi-astupă visele cu nea,
În gura sobei ultimul jăratec
Se stinge ca și mine – fără ea.

Ea se trezea în fiece dimineaţă şi desculţ fugea să deschidă uşa, dincolo erau doar fulgii ce cădeau pe trupul ei fierbinte şi se topeau, stătatea un pic aşa nedumerită apoi trăgea uşa la loc, îmbrăca cojocul rămas de la taică-său ieşea afară şi croia o cărăruie până la portiţă, îşi tragea sufletul şi mai continua câţiva metri după portiţă unde cărăruia se împletea cu alta ce trecea dea lungul drumului. Intra în casă şi timpul parcă se oprea, pentru a tăia din chinul aşteptării tot căuta să facă ceva prin casă, în zadar însă, făcea totul ca un automat, gândul îi era cu totul în altă parte.

Şi iată că după trei zile contenise ninsoarea, mai trecu o zi până s-au mai desfundat potecile Moldovei, el pornea spre casă... Ea avea aceeaşi zi, cu acelaşi program fix când auzise scârţâitul portiţei. După câteva clipe erau ambii pe acea cărăruşă dintre portiţă şi uşă, o vedea după atâta timp... sub cojocul aruncat pe umeri era aceeaşi rochie ca la despărţire, păru-i era rebel împrăştiat pe spate şi ochii, ochii erau ţintiţi de dor... el ca un copac în brumă, doar zâmbetul îi dezmorţea un pic chipul îngheţat. Ca nişte copii sfioşi îşi lipiseră buzele într-un sărut, sub ochii închişi aveau acelaşi vis – era iarăşi primăvara cireşii erau iar în floare, cărarea sub ei – covor verde, acelaşi miros proaspăt de renaştere le umplea plămânii, soarele le încălzea îmbrăţişarea... parcă nici nu s-au despărţit...

Sergiuts

Concurs. Războiul Iernii