Join the new world

Anul I, Numărul XIV (Ziua erepublik: MDCC)

Nelu P., bătrânul de 64 de ani, era unul dintre locatarii din blocul de pe strada Soarelui nr. 9. Impropriu spus strada Soarelui, pentru că era una din cele mai puţin scăldate de razele astrului zilei. Şi asta numai şi numai din cauza corporatiştilor, a cui altcuiva?, care ridicaseră nişte clădiri atât de înalte, încât soarele nu făcea decât să le amintească faptul că noaptea trecuse. Degeaba se străduiseră să îi ţine departe pe „nemernicii ăştia care ne-au luat până şi lumina zilei” după cum strigase tanti Floarea la demonstraţii.

Demonstraţiile de fapt au fost nişte şezători cu pancarte. Un fel de adunări în care se bârfea organizat, adunări în care au încercat să schimbe soarta „zgârie-norilor” de şase etaje pe care corporatiştii le-au ridicat. Erau prezenţi zilnic pe stradă şi se organizaseră atât de bine încât de dimineaţă de la ora şapte până seara târziu erau prezenţi strigând tot felul de sloganuri pentru a-şi apăra micul petec de soare.

Nelu P. devenise liderul lor total neaşteptat. Nu îi plăcea să participe la „destrăbălarea asta a tinererului”, deşi la „demonstraţii” media de vârstă era undeva la 55-60 de ani. Într-o zi, pe când încerca să treacă printre scaunele de picnic şi umbrelele pe care babele le scoaseră în faţa blocului, Nelu P. Fusese auzit spunând că toată nebunia asta seamănă cu aşezarea Canudos a lui Llosa din „Războiul sfârşitului lumii”. Nimeni nu ştie cine l-a auzit pe Nelu P. spunând asta, nimeni nu ştie dacă într-adevăr a spus-o, cert e că un „comitet revoluţionar care dorea să ofere o oarecare legitimitate protestului” s-a prezentat la uşa lui Nelu P. şi i-au cerut să le fie lider. Le-a închis uşa în nas cerându-le să nu îl mai deranjeze. L-au bombardat în fiecare zi cu rugăminţi, îi lăsau pe preşul din faţa uşii plăcinte cu zmeură, cu piersici, cu mere de „grădină, de-alea naturale”, ţuică de prune „de-aia cum îţi place matale”, vinars adus din Transilvania „care a fost ţinut 11 ani în butoi de stejar” sau vin alb adus „de la mama lui de la Panciu. I-au dat cep acum 2 zile” şi câte şi mai câte.

Cumva-cumva, nici el nu ştie cum, „demonstranţii” îi deveniseră simpatici. Se apucă să îi organizeze în schimburi, ba chiar îi învăţase să umble pe trotuar cu pancarte. „Nu staţi pe loc, nu avem autorizaţie pentru a demonstra”, le spuse Nelu P. după cum văzuse că făcuseră negrii din America. Parcă devenise mai tânăr, mai plin de energie. Părea să aibă un scop în viaţă. (Singura care nu era de acord era doamna P care îi spusese că s-a smintit)

Ajunseseră chiar şi celebri, după ce un post de televiziune trimisese o echipă să facă un reportaj despre ei. Şocul tuturor, după difuzarea reprotajului, era că nimeni nu îi văzuse făcând grătare sau purtându-se ca nişte demonstranţi tipici dansând „pinguinul”. Nelu P. avusese grijă să le cultive o imagine destul de bună. Seara ascultau Sergio Mendes, Dizzie Gillespie sau Arturo Sandoval. Iar când o auzeau pe Diana Krall, parcă erau în transă. Citeau Garcia Marquez, Llosa, Isabel Allende sau Julio Cortazar. Che Guevara ajunsese pe buzele tuturor. Deveniseră simpatici opiniei publice. ONG-uri veniseră să se alăture protestului lor, dar fuseseră îndepărtaţi destul de brutal: „Asta e lupta noastră, nu a voastră”. Televiziunile de ştiri ajunseseră să facă talk-show-uri despre „demonstraţiile de pe strada Soarelui”. Tricouri cu chipul lui Nelu P. sau cu strada Soarelui începuseră să se vândă prin pieţe din diverse oraşe.

Aveau însă o singură problemă. Nu discutaseră cu nici o oficialitate despre doleanţa lor. Când gogoaşa devenise prea mare, Nelu P. fusese invitat la discuţii de către primarul oraşului (mai mult foţat de premierul îngrijorat de amploarea pe care o lua această mică revoluţie). Nelu P. îi explică primarului care era problema lor, iar acesta explică şi el ce putea să facă.

Nelu P. s-a întors la colegii lui revoluţionari şi le-a spus atât:
- Clădirile sunt deja ridicate. Nu se mai poate face nimic.

Oamenii s-au uitat unii la alţii, s-au uitat în jur la zecile de care de televiziune care mirosiseră deja subiectul cu gust de sânge. Apoi, în linişte, şi-au strâns scaunele, pancartele şi toată recuzita pe care au folosit-o în cele câteva săptămâni de proteste, au lăsat strada şi trotuarele curate lună şi s-au retras la casele lor, spre stupefacţia cameramanilor care cereau informaţii regizorilor de acasă întrebându-i ce să facă.

De atunci nu au mai discutat niciodată despre acest subiect, dar de fiecare dată când se întâlneau cei care participaseră la "demonstraţii", îşi zâmbeau complice. "A fost frumos", păreau că îşi spun, deşi nu scoteau nici o vorbă.

Şi dacă aţi încerca să ascultaţi cu atenţie, veţi reuşi să auziţi câteva acorduri de pe strada Soarelui.

http://www.youtube.com/watch?v=GHyT8m6mSuI&feature=related

Bucuraţi-vă de sunete!