AMINTIRI DIN VREMEA CARANTINEI

Day 4,572, 20:10 • Published in Romania Romania • by Lucia38

Cred că fiecăruia dintre noi i s-a întâmplat măcar o dată în viață ca cineva mai mult sau mai puțin apropiat să apese, fără să își dea seama, un buton nevăzut și să deschidă cutiuța cu amintiri. Exact asta mi s-a întâmplat mie în urmă cu câteva zile, iar pentru asta îi mulțumesc Alinei care m-a invitat să particip la concurs și implicit tuturor celor care încă mai păstrează lumina aprinsă în birourile Brainstorming Party.
Ultimul articol pe care l-am scris aici a fost acum mai bine de 3 ani și era legat de un stilou pe care trebuia să îl protejăm. Evident că în momentul în care am fost invitată să scriu, imaginația mea a luat-o razna pe câmpii și mă vedeam mai ceva ca superwoman, dar nu mi-aș fi imaginat niciodată că voi ajunge la un moment dat pe un câmp de luptă adevărat, chiar dacă un pic mai… altfel și nu la fel ca în virtualul Erepublik . Așa că de data asta am să vă spun o poveste adevărată care m-a marcat pentru tot restul vieții, poate și pentru că a fost prima mea luptă cu un inamic nevăzut, dar extrem de agresiv și nemilos.
Totul a început într-o zi de luni a lunii martie, când suntem anunțați că intrăm în stare de alertă și trebuie să ne pregătim pentru ce e mai rău, că programul sălilor de operație se va schimba, iar noi va trebui să ajutăm colegii din serviciul de urgență si cel de terapie intensivă. Ni se tot repeta că trebuie să ne perfecționăm în echiparea și dezechiparea echipamentului de protecție pentru că de asta depinde sănătatea noastră, în familiarizarea cu noile circuite din blocul operator și celelalte secții unde trebuia să dăm o mână de ajutor, în îngrijirea pacienților infectați cu noul virus și ventilați mecanic și, peste toate astea, auzeam tot timpul: ʺProtejați-vă pe voi în primul rând și unii pe alții. Nicio urgență nu justifică echiparea sau dezechiparea greșită a costumului de protecție. Suntem împreună în astaʺ.
Vestea a căzut ca o bombă. ”La noapte lucrezi în secția de Terapie Intensivă” a fost mesajul scurt pe care l-am primit. O oarecare experiență a lucrului pe alte secții și cu diferite tipuri de pacienți o aveam așa că nu asta m-a speriat ci faptul că urma sa mă lupt cu un inamic invizibil care făcuse deja o mulțime de victime și despre care știam prea puține.
A venit și seara cu pricina…
Tacticoasă și cu tot calmul de care am fost în stare, asistată de un coleg, am îmbrăcat echipamentul de protecție, pas cu pas. Masca strânsă puternic să nu pătrundă nici cea mai mică particulă de aer, boneta, halatul impermeabil, șorțul, mănușile, încălțările speciale și vizorul.

Prima senzație a fost cea de sufocare, iar panica începea să pună stăpânire pe mine. Am închis ochii și am tras în piept cât de mult aer am putut. Bun, deci pot să respir fără probleme, așa că e momentul să mă întâlnesc cu păcătosul acesta de virus și să începem să ne războim.
Primele 4 ore au trecut pe nesimțite. Administrarea tratamentului, monitorizarea pacientului, îngrijirile de bază oferite periodic mi-au ocupat tot timpul și nu am avut timp să mă gândesc la mine sau la ceea ce simțeam eu, dar a venit momentul să iau o pauză… Intru în camera de dezechipare, încep, meticulos așa cum învățasem, să mă eliberez din strânsoarea echipamentului și abia atunci mi-am dat seama că mă durea fața. Auzisem eu de la alții despre asta, dar nu era chiar așa de rău cum mi-am închipuit.

Mi-am schimbat însă rapid părerea, când am reînceput echiparea după 30 de minute. Să strâng din nou curelele elastice ale măștii pe față a fost un chin cumplit, dar știam că nu am altă opțiune așa că am încercat să depășesc durerea cum m-am priceput mai bine. Și au urmat alte 4 ore de agonie în care mă străduiam să mă concentrez pe ceea ce am de făcut, încercând în același timp să nu mișc niciun mușchi al feței ca să evit insuportabila durere. Sunetul ventilatorului și al monitoarelor mă țineau pe linia de plutire și, chiar dacă din poziția în care era îi vedeam doar o jumătate de față, știam că pacientul meu e stabil, iar asta îmi dădea puterea să îmi continui misiunea.
O altă jumătate de oră pauză în care, cu o ceașcă de cafea neagră și fierbinte, încercam să mă remontez pentru ultimele 3 ore din tură. Deja mă obișnuisem cu durerea fizică ce se transformase într-o amorțeală ciudată și cu sudoarea care îmi inunda fruntea, dar pe care trebuia să o suport pentru că nu aveam cum să o șterg. Din când în când priveam pe fereastra salonului doar ca să îmi bucur ochii de soarele dimineții și de verdele copacilor din curte. Începea o nouă zi cu noi provocări, dar pentru mine prima luptă cu acel inamic se terminase.

Apoi a venit adevărata durere, o durere agonizantă care nu mă lăsa să dorm, o durere din cauza căreia lacrimile îmi inundau ochii ori de câte ori încercam să imi ating obrajii sau nasul, iar compresele reci și cremele nu ajutau prea mult, dar în final a meritat. Pacientul meu și-a revenit, iar faptul că după trei săptămâni am reușit să îi văd toată fața chiar dacă purta mască, a fost una din cele mai mari satisfacții pe care le-am avut de-a lungul carierei.
Nici măcar o clipă nu m-am considerat un erou, chiar dacă, prin natura muncii mele, am fost și încă mai sunt în prima linie. Eu am fost cea care mi-am ales această meserie în urmă cu mulți ani și, chiar dacă am descoperit pe parcurs că laptele și mierea nu curg în zona asta, am ales să rămân ca să îmi termin misiunea acceptată de bunăvoie și nesilită de nimeni.
Vecinii mei aplaudă eforturile personalului medical in fiecare joi seara la ora 8, o mulțime de companii ne răsfață cu oferte care mai de care mai tentante, supermarket-urile se deschid la ore speciale pentru angajații NHS și totuși mă simt ca o impostoare. Cum aș putea să mă compar eu cu asistentele care îngrijesc victime ale adevăratelor războaie, ale atentatelor cu bombă și care nu au primit nici un fel de recunoaștere pentru merite deosebite? Sunt doar unul dintre acei mulți oameni care au descoperit că destinul lor este să îi ajute pe cei care au nevoie fără să ceară prea mult în schimb, dar pe care viața îi răsplătește în fiecare zi in diferite moduri pentru binele pe care îl fac.

Până la următoarea revedere, vă salută din depărtări aceeasi
Lucia