Vitejia Ungurilor !!!

Day 2,830, 11:08 • Published in Romania Romania • by Iulian.xxl

Toată lumea cunoaște proverbiala vitejie a francezilor pe câmpurile de luptă. Puțini știu însă că există un popor cel puțin la fel de brav în fața dușmanului, a cărui istorie n-a fost umbrită niciodată de mari victorii: ungurii.

Puținele victorii obținute de unguri s-au înregistrat de regulă atunci când au avut de-a face cu ţărani înarmaţi cu topoare şi furci. Ori de câte ori s-au întâlnit însă cu o armată organizată, au fost înfrânţi în mod ruşinos. Desigur, ar fi nedrept să omitem că au existat și cazuri în care au fost înfrânți în mod rușinos de țărani – de pildă, la Baia, unde plăieșii lui Ștefan cel Mare au băgat trei săgeți și o lance în regele Mátyás, evacuat cu SMURD-ul în Ungaria direct de pe câmpul de bătaie.

Perioada de glorie a jafurilor ungurilor a durat până în anul 955, când s-au întâlnit pe câmpia Lechfeld cu germanul Otto (viitor împărat, om serios). Până în acest moment călăreţii maghiari își cam făcuseră de cap prin Europa occidentală, căsăpind de preferinţă civili luaţi prin surprindere. Vreo 50.000 de unguri se aşteptau ca oraşul Augsburg să fie o pradă uşoară, însă nemernicii de nemţi le-au închis porţile în nas şi s-au apărat câteva zile la rând, cât să apuce Otto să vină cu 8.000 de cavaleri. Deşi de trei ori mai puţini, germanii au dovedit seriozitate, i-au bătut pe unguri şi le-au măcelărit gospodărește căpeteniile care încercau să fugă vitejeşte.

Trei secole mai încolo, papa de la Roma s-a dovedit un bun creştin şi le-a încredinţat ungurilor misiunea de a apăra Europa de invaziile altor barbari – „ce leac mai bun poate fi împotriva unui barbar decât alt barbar?”, trebuie să-și fi spus papa. A fost momentul glorioasei înfrângeri împotriva tătarilor pe râul Sajo, în anul 1241. Conform tradiţiei stabilite la Lechfeld, regele Bela al IV-lea a plecat de pe câmpul de luptă, doar că ungurii au apucat să îşi îmbunătăţească tehnica fugii, astfel că viteazul monarh a scăpat cu viaţă şi s-a ascuns pe o insulă din Marea Adriatică. Bineînţeles, de vină pentru această înfrângere au fost restul monarhilor europeni care i-au lăsat pe unguri singuri în faţa tătarilor, tătarii înşişi care s-au prezentat pe câmpul de luptă într-un număr exagerat de mare, plus nemernicia tradiţională a mongolilor, care au înconjurat din toate părţile oastea ungară.

Tătari veniți în vizită cu hoarda la rudele maghiare.

Sub conducerea valahului Iancu de Hunedoara, a existat o vreme pericolul ca frumoasa tradiţie a înfrângerilor succesive să fie întreruptă, dar această primejdie a fost înlăturată la timp. Iancu a murit de ciumă după ce despresurase Belgradul de turci, lăsând liberă calea ungurilor pentru alte și alte înfrângeri.

Deja nimeni nu mai trăgea vreo nădejde că ungurii ar putea să constituie vreo piedică în calea unor năvălitori, li s-a mai acordat o şansă. Iar ungurii nu au ezitat să ofere occidentalilor încă o dezamăgire de proporţii. Și așa am ajuns la cea mai glorioasă înfrângere din istoria ungurilor, care avea să se producă sub polonezul Louis Jagiello, un tânăr promiţător adoptat de Maximilian de Habsburg (de prin anul 1300 nimeni n-a mai avut încredere să lase vreun ungur pe tronul de la Buda, care a fost ocupat de italieni, nemţi, francezi, polonezi, cehi şi chiar o jumătate de român Matei Corvin – practic doar cine nu a vrut nu s-a încoronat rege al Ungariei). Pe 19 august 1526, tânărul rege al Ungariei s-a hotărât să reziste invaziei otomane pe câmpia de la Mohacs. Ca de obicei, toate ghinioanele s-au abătut asupra armatei ungare: a plouat, turcii au fost de trei ori mai mulţi şi şi-au dorit mai mult victoria. În buna tradiţie a strategiei militare maghiare, ungurii s-au lăsat înconjuraţi şi căsăpiţi în timp record. Regele Louis de Jagiello nu a putut să ignore amintirea lui Bulcsu de la Lechfeld şi a lui Bela de la Sajo, aşa că şi-a luat tălpăşiţa de pe câmpul de luptă. Restul a fost ghinion pur: a căzut de pe cal într-un râu şi s-a înecat din cauza armurii.

Epoca acestor frumoase înfrângeri ale ungurilor s-a încheiat dintr-un motiv simplu: statul maghiar a dispărut după 1526. Habsburgii au avut proasta inspiraţie să reînfiinţeze Ungaria în 1867 şi să le dea ungurilor pe mână teritoriile recucerite de la turci de armatele austriece. În minţile ungurilor s-a strecurat cumva ideea ciudată că de fapt ei au cucerit teritoriile Ungariei Mari şi au început să se creadă din nou o mare putere. Însă în Primul Război Mondial armata austro-ungară a reuşit să se facă de râs în aşa hal pe toate fronturile, că la un moment dat germanii din Reich ar fi preferat să lupte singuri. Probabil ar fi câştigat.

Nu are rost să insistăm asupra modului în care au reuşit românii să cucerească de două ori Budapesta (prima dată, singuri, în 1919 şi a doua oară, alături de sovietici, în 1945). Sincer, nu a fost niciodată o mare realizare să îi înfrângi pe unguri.