TătăRuşinea paselor aiurea

Day 3,134, 22:54 • Published in Romania Republic of Moldova • by Mentalist de Bucovina



„Ora zece a sosit / Omul negru a venit”... zicea un joc al copilăriei.
Pentru noi aseară au venit „oamenii în negru” să ne arate unde ne poziţionăm în fotbalul european – imediat după Ucraina (prima eliminată matematic).
Fără să fie mai buni decât noi, albanezii s-au găsit un pic mai mult între ei pe teren şi au profitat de bâlbâiala în duet a „italienilor” noştri...

Am făcut în eRep pronosticuri, am urmărit fiece postare, fiecare articol, am crezut până la capăt într-o minune... Ea a fost pentru o fracţiune de secundă în vârful bocancului lui Andone, dar n-a fost să fie... Ar mai fi avut 10 minute cu tot cu prelungiri în care să întoarcă meciul şi să bucure o ţară întreagă.

Păcat şi de evoluţia lui Tătă, care ne-a scos în câteva situaţii, dar a greşit la primul gol al francezilor, când nu trebuia să se lase faultat, ci dimpotrivă, să nu fi scăpat francezul fără capul spart, şi nu mai zic de golul albanezilor, penibil pentru un portar şi un fundaş care joacă în prima ligă italiană...

Marea problemă a acestei naţionale este lipsa de coeziune. S-a văzut de la meciul cu Elveţia că nu reuşeam să legăm două-trei pase între noi. Acelaşi lucru s-a văzut cu albanezii, când pasele mergeau doar în spaţiile dintre jucătorii noştri, sau în aut, sau la adversar. Ce n-a înţeles tata Puiu e că trebuia să pună acest lot să joace fotbal efectiv tot timpul pe care l-au petrecut împreună de la convocare şi până în preziua meciurilor, fotbal de dimineaţă până seara pentru a se găsi între ei şi cu ochii închişi.

Trăim din amintirile unei generaţii „de aur” care ne-a fermecat nopţile americane, dar o astfel de generaţie s-a clădit pe un nucleu de jucători de la Steaua care au jucat ani şi ani împreună, care de atâta timp petrecut împreună deveniseră prieteni „la cataramă” şi se simţeau fără să fie nevoie să se uite pe teren unii după alţii. Lucru imposibil de replicat în condiţiile fotbalului actual din România, şi din lume...
A fost apogeul fotbalului românesc, atunci când am bătut echipele cele mai „în vogă” ale momentului, Columbia şi Argentina, başca S.U.A., dar ne-am „împiedicat” de echipele europene, Elveţia, şi mai ales, Suedia... Dacă reuşeam să trecem de suedezi (şi am avut două şanse, în prelungiri, şi apoi la penalty, când i-am condus) întâlneam în semifinale Brazilia, o altă echipă americană, şi am fi putut fi noi surpriza campionatului să jucăm o finală mondială... Şi chiar dacă pierdeam cu brazilienii, eram în primele 4 echipe, jucam finala mică, am fi putut fi noi în locul sau alături de bulgari...

Amintiri frumoase care fac an de an să se înfiripe în noi pofta de fotbal şi să fim alături de naţională.
La bine, şi mai ales la greu.


Microbistul de serviciu,
Mentalist de Bucovina
Cireşar, MMXVI